Zamolxis – in semnul lupului!

Transcendenta dacica a neamului românesc

“Niciodata adoratorii lui Zalmoxis n-au înteles sa cedeze fara lupta” afirma un istoric contemporan. Aceasta credinta în nadejdea existentei razboinice vine din adâncul unui crez deosebit de alte popoare ale timpului. Vasile Pârvan îl surprinde esential în etica – “…sufletul e nemuritor. Trupul e o împiedicare pentru suflet de a se bucura de nemurire: de aceea el nu are nici un pret, poftele lui nu trebuie ascultate, la razboi el trebuie judecat fara parere de rau. Omul nu poate ajunge la nemurire decât curatându-se de orice fel de patimi, carnea, vinul, femeile sunt o murdarire a sufletului. Prin ascelasi monoteism, dacii respectau precepte crestine înainte de crestinism.”

Pentru daci, odiseea sfântului Andrei a venit în întâmpinarea ethosului zalmoxian. O viziune a modelelor exemplare confirmata de Porphirios atunci când relateaza ca pe Zalmoxis, daco-getii “îl adora ca pe Heracles”. Ni se dezvalule astfel si un alt aspect al principiului zalmoxian, care duce la existenta unui cult al eroismului “la cele mai razboinice populatii” – cum numea Pliniu cel Tânar pe stramosii nostri.

Istoriografia a dat numeroase valente timpului: ciclic, spirala, vertical. Mircea Eliade vorbea despre un timp al oamenilor cavernelor precum si de unul al grecilor ca un timp ciclic, mitic al eternei reîntoarceri. “Din traci s-au nascut românii” spunea Mihai Eminescu intuind esenta etnica a poporului român. Românii au mostenit de la daci, ramura nordica a tracilor, tipul si trasaturile de suflet întru Zamolxis.

Constantin Brâncusi, sculptorul român al universalitatii, a însufletit într-o binecunoscuta sculptura a sa, “Cumintenia Pamântului”, o trasatura ingenua de bun simt încarnat din spiritul neamului nostru. Popor cu adânci radacini taranesti, în spatiul mioritic, românii au cultivat bunul simt, smerenia, buna vecinatate. Peste ei, de-a lungul istoriei au trecut toate invaziile barbare din spatiul euro-asiatic. Ei au ramas aici ca o piatra din muntele Kogaionului. Aceasta trainicie telurica izvoraste din originea milenara, de la începutul vietii umane, a stramosilor neamului românesc, pe aceste meleaguri carpato-danubiano-pontice. Din aceasta experienta milenara s-a nascut întelepciunea “Cumintenia Pamântului”.

Viata pe aceste meleaguri “gura de rai” a fost supusa permanentei incursiuni barbare. Daco-românii s-au aparat, razboit, rasculat, numai atunci când “a ajuns cutitul la os”.

O alta fateta a spiritului nostru o gasim în acel weltanschaung razboinic, haiducesc, “a se face nemuritor” (Herodot): care este sufletul zalmoxian, sub semnul lupului. Lup -”daos”- este numele de origine indo-europeana a dacilor ca temelie a “Cuminteniei Pamântului”. De la daci, românii au mostenit aceasta sinteza între “cumintenia pamântului” si spiritul trairii razboinice”. Ovidiu, exilatul do la Tomis, a intuit aceasta traire spirituala în cele doua poeme din “Tristele” si “Scrisori din Pont”. Iata versunile din “Tristele”, dacii: „au glas aspru/chip salbatic, si sunt cea mai adevarata întruchipare a lui Marte/ Parul si barba lor n-au fost tunse niciodata/ Mana lor dreapta e totdeauna gata sa înfinga cutitul / pe care îl are legat la sold orice barbar.”

În “Scrisori din Pont” Ovidiu spunea: “…un batrân, care întâmplator se afla în acea adunare,/ raspunse vorbelor mele astfel,/ Si noi, bunule oaspe, cunoastem numele prieteniei,/ noi care locuim departe de voi, la Pont si la Istru”.

Prin aceasta mostenire ancestrala zalmoxiana românii s-au ridicat întotdeauna la lupta, razvratire, razboi de câte ori fiinta lor a fost agresata de factori externi. Astfel, din adâncul metafizic al trairii românesti s-au nascut simboluri nationale unice, colectivitati unite în individualitate, personaje tragice prin destinul lor: Burebista, Decebal, Gelu, Mircea, Stefan, Mihai, Horea, Tudor, Avram Iancu, Antonescu. Sunt numai suflete din sirul lung al eroilor neamului. Românii au creat propriul lor timp, cel al trairii telurice, chtonice ancestrale, metafizice – Timpul transcendentei ce leaga pe Pamânt si în Ceruri omul si neamul cu Dumnezeu într-o trinitate a vesniciei.

Pentru neam sacrificiul eroului reprezinta mântuirea sufletului colectiv. În acest fel se explica sacriflciul individual al celui mai bun si frumos fiu al neamului, pe altarul credintei lui Zalmoxis (fapt consemnat de Herodot) pentru victoria în razboi – Fiinta Omului pentru perenitatea fiintei Neamului, într-o simbioza indestructibila. Pentru români, urmasii dacilor, mitul, credinta în Zalmoxis, în “a te face nemuritor” se substituie Vechiului Testament. Pornind de la aceasta adorare a lui Zalmoxis de catre vechii daci, putem descoperi cai nebanuite ale sufletului stramosilor nostri.

Dacii sunt cel mai deosebit popor din spatiul european si universal. O sinteza unica de cultura si civilizatie originara. Ei sunt dupa Nicolae Densusianu obârsia panthenonului grec, scuar al zeilor. Dacii “cum îsi spun ei însisi si cum le zic si romanii” (Dio Cassius), au fost cu siguranta “cei mai viteji si mai drepti dintre traci” (Herodot). Originea lor a nascut multe controverse, dar datorita cercetarilor din ultimii ani, în special ale lui Nicolae Miulescu prin cartea “Dacia – Tara Zeilor” s-au dezvelit multe secrete despre trecutul stramosilor nostri. Nicolae Miulescu afirma ca populatia continentului nostru are la baza doua mari grupuri de europeni care, având aceleasi radacini de la omul erei glaciare, s-au diferentiat unul de celalalt pâna au format
astfel doua mari familii înrudite. Ramura nordica, pe care o numim baltica -masuriana (…) popoarele germanice si cele slave (…) cea de-a doua ramura, ramura de sud, era formata din acea populatie care s-a dezvoltat în bazinele mai joase si a devenit ceea ce am numit noi carpato-dunarenii (carpato-istrieni)…” “Dacii s-au nascut sub semnul lupului, al razboiuIui, înca din timpuri imemorabile, legendare. “Grupul carpato-dunarean, dezvoltându-se ca un prim nucleu în tara din urul muntilor (…) de unde cele mai frumoase râuri se îndreptau spre Dunare (Istrul), care le aduna în apele ei curgatoare, dupa ce a adoptat viata de tip pastoral a început sa se simta tot mai înghesuit între dealurile natale” (Nicolae Miulescu). Asa cum grecii au prin Homer,
legenda razboaielor Troiei, Nicolae Miulescu vine cu teoria unui razboi, un fel de Goterdamerung al dacilor sustinând o cucerire de catre stramosii nostri a subcontinentului indian, aducând pentru aceasta afirmatie dovezi de asemanare între
limba dacasi cea sanscrita. Nicolae Miulescu aseaza epopeea razboinica din Mahabharata si Ramayana la originea spiritului razboinic al dacilor. Ion Horatiu Crisan în Civilizatia geto-dacilor vorbeste despre influenta miceniana asupra caracteristicilor armelor de lupta dace în epoca bronzului. Dar mergând pe linia teoretica care o impune Nicolae Densusianu în “Dacia preistorica” vom putea sustine ca topoarele de lupta din tezaurul de la Tufalau sau sabia de la Perisani – toate cu profunde caractere miceniene – dupa I. H. Crisan – pot fi considerate prin teoria lui Nicolae Densusianu ca originare din spatiul carpato-dunarean. Un model al mijloacelor de lupta pe care micenienii, vechi greci, il preiau de la daci. În acest mod au preluat si orfismul sau samânta filosofica a lui Pitagora.

Dacii – în semnul lupului -dupa o ipoteza a lui I. H. Crisan îsi trag denumirea “dintr-un cuvânt -daca – ce ar fi desemnat un pumnal scurt cu lama curba, armä specifica a geto-dacilor, numai ca un asemenea cuvânt nu este atestat în texte literare sau inscriptii. Arma specifica dacilor în textele de limba latina se numeste sica.” Mai degraba exista o apropiere între denumirea dacilor cu indo-europenismul “dhaukos”, ce înseamna lup. Deci aceasta asemanare justifica apropierea pe care o face I. H. Crisan, ca “legatura între numele dacilor prin lup sugereaza originea totemica ce ar putea fi sustinutasi de stindardele în forma de cap de lup întâlnite pe Columna lui Traian sau pe ceramica”. La daci religia se interfera intr-o sinteza inseparabila cu doctrina militara.. Herodot remarca doua lucruri la daci “daca ar avea a singura conducere si s-ar întelege între ei ar fi dupa parerea mea de neînfrânt si cu mult mai puternici decât toate semintiile pamântului” si faptul ca “stapânesc mestesugul de a te face nemuritor. (…) si faptul ca ei nu mor si ca cel care piere se duce la Zalmoxis”. Numai aceasta credinta organica explica marile victorii ale dacilor în luptele cu scitii, persanii, macedonenii, celtii sau romanii.

Sunt interesante de analizat doua texte ale unui istoric antic, Strabon, pentru a surprinde strânsa legatura între cele trei elemente de rezistenta ale neamului dac: Zalmoxis, rege, armata. Strabon face urmatoarele referiri la Burebista “…ajungând în fruntea neamului sau, care era istovit de razboaie dese, getul Burebista i-a înaltat atât de mult prin exercitii, abtinerea de la vin si ascultare fata de porunci, încât în ultimii ani s-a facut un stat puternic si a supus getilor cea mai mare parte din populatiile vecine. Ba înca a ajuns sa fie temut si de romani”.

Denumirea de geti a fost data dacilor de greci, care aveau obiceiul sa dea denumiri diferite de numele pe care si-l dadeau popoarele siesi. Dupa Strabon, dacii se numeau “daoi”. Iar a traditie consemnata de Hesychios ne informeaza ca daos era numele frigian al lupului. Dupa Mircea Eliade dacii se numeau ei însisi mai demult “lupi” sau “cei care sunt asemeni lupilor, cei ce seamana cu lupii”. Tot dupa Eliade numele lor etnic deriva foarte probabil din iranianul “dahoe”, ce înseamna “lup”. Lupul în antichitate era simbolul ‘fugarului”, o ipoteza susceptibila de a explica numele dacilor scoate în evidenta capacitatea de a se transforma în lupi (…). Imitarea rituala a lupului caracterizeaza îndeosebi initierile militare si prin urmare ale celor Männerbunde, confreriile secrete de razboinici” (Mircea Eliade).

Eliade afirma ca datorita eroismului si tenacitatii tineretului razboinic al unui trib, epitetul lor ritual “lupii” a devenit numele întregului trib! Mai departe Eliade crede ca “epitetul acestor tineri imigranti victoriosi a fost acceptat de aborigenii invinsi si supusi. Continuând putem afirma ca numele lor de daci vine de la un grup de tineri razboinici razvratiti, purtatori de sabie, care la romani sunt cunoscuti ca haiduci ce impun societatii dacice epitetul lor ritual de lupi. Conducatorul acestui grup a fost probabil un tânar cu numele de Zalmoxis care a daruit dacilor un principiu religios ascetic monoteist, monogam precum si credinta în nemurire; un principiu compatibil cu spiritul razboinic al oamenilor locului. S-a creat astfel o stare de spirit unificatoare care a dus la ivirea unei armate invincibile cu un rol hotarâtor în formarea statului dac centralizat al lui Burebista. Aceasta credinta naste tipul de rege – zeu – conducator suprem al armatei. Remarcabila este descoperirea în anii ‘50 ai secolului XX a unei inscriptii datând din jurul anului 300 înainte de Hristos, cu numele regelui dac Zalmodegekos. Aceste nume ale regelui sintetizeaza functia politicpa de rege cu cea spirituala întru Zalmoxis. Regele dac devine simbolul unui principiu spiritual si credintei în nemurire si vitejie. O data cu Burebista se produc mutatii importante privind rolul regelui în spiritualitatea dacica. Cu doua secole înainte de Burebista, dupa victoriile lui Dromichaites împotriva lui Lisimah, datorita influentelor negative ale coloniilor grecesti de la Pontul Euxin asupra moravurilor si credintei dacilor se remarca o decadere a spiritului combativ din cadrul armatei dace al razboinicilor lupi.

Aceasta pervertire a credintei traditionale dace s-a sfârsit odata cu Burebista. Perioada o putem încadra cronologic între 290 si 80 înainte de Hristos. Înca pe vremea lui Dromichaites, cel care l-a învins pe regele macedonian. Diodor din Sicilia ne arata cum dacii i-au cinstit pe prizonierii macedoneni cu mese bogate, iar ei desi erau învingatori au pastrat atitudine rezervatasi modesta deoarece Zalmoxis nu avea nevoie de sclavi ai placerilor ci de oameni robusti, puternici, capabili sa îndure foametea si setea, sa reziste durerilor fizice si sa înfrunte moartea cu neasemuit curaj.

Dacii, asa cum ne arata Jordanes dupa victoria asupra generalului roman Fuscus “i-au numit pe conducatorii lor semizei, adica “anzi” si nu simpli oameni..” Porphirios relateaza ca pe Zalmoxis, dacii “îl adora ca pe Heracles”.

Odata cu Burebista are loc o renastere a credintei traditionale dace. Burebista cu ajutorul marelui preot Deceneu repune în drepturi vechea religie a lui Zalmoxis, vechile rituri traditionale, oarecum uitate si datorita razboaielor intestine între daci, precum si a influentei celtilor. În vremea lui Burebista are loc o revolutie a fondului autohton autentic. Strabon in Geografia arata ca Deceneu era “barbat vrajitor, care umblase prin Egipt si învatase oarecare semne de proorocire, lasând a se crede ca îi sunt cunoscute tainele divine. Dupa câtva timp era socotit chiar zeu (…). Ca dovada de cât îl ascultau getii, e ca s-au lasat convinsi sa-si stârpeasca viile si sa-si duca viata fara vin”. Relatarea ne dovedeste ca Zalmoxis era un principiu, o stare de spirit, ascetica, unificatoare, creatoare de religie si stat. Deducem din text cum dacii înlatura influentele orgiastice ale cultului lui Dyonisos care contribuiau la o scadere a combativitatii razboinice. În acea perioada are loc o regenerare morala prin Zalmoxis.

Grigore Tocilescu afirma ca în Dacia ar fi existat familia poligama. Burebista si Deceneu au interzis-o tocmai pentru a feri de moleseala soldatul dac. S-a dus o lupta acuta împotriva dezintegrarii si disolutiei valorilor traditionale dace, de sorginte zalmoxiana. Pe Deceneu îl interpretam ca pe un restaurator, nu ca pe un creator de religie. Odata cu epoca lui Burebista, regele pastreaza functia politicasi militara dar pierde din prerogativele spirituale care trec în seama marelui preot Deceneu, care devine un fel de patriarh al dacilor.

În jurul anului 80, înainte de Hristos, a avut loc o revigorare a spiritului razboinic al dacilor. Ovidiu îl surprinde în Tristele. Spirit razboinic, Zalmoxis, personaj consubstantial a daruit Daciei o religie compatibila cu sufletul razboinic al stramosilor nostri. Zamolxis precede eroii nostri nationali, Mircea, Mihai, Horea, Tudor, Avram Iancu si bineînteles si multi altii. Acesti eroi au ceva din spiritul de sacrificiu al haiducului, din acel ceva jertfit întru nemurirea lui Zamolxis.

Numeroase sunt reprezentarile calaretului pe placutele de argila de la Letnita. El este îmbracat în armura cu sulita în mâna atacând un urs ce sta înaintea calului. Si sub cal este reprezentat un lup. Acest personaj îl putem considera o reprezentare a lui Zalmoxis sub chip de Sfântu Gheorghe.

material preluat de pe dacii.ro