Cetatea de la Tapae

În secolele I î.e.n. şi I e.n., Dacia se relevă ca un puternic stat, cu o infloritoare cultură materială şi spirituală. Uimitor de unitară pe întreg teritoriul ei, civilizaţia dacică îşi găseşte expresia cea mai înaltă în aşezările şi cetăţile din Munţii Orăştiei. Aici se creează un puternic sistem de fortificaţii având drept scop apărarea Sarmizegetusei Regia.

Descoperirea şi cercetarea parţială, în 1984, a fortificaţiilor dacice din locul menţionat în istorie cu antica denumire Tapae – ce coincide cu Porţile de Fier ale Transilvaniei, unde Dacii au înfruntat pe Romani în anii 88 şi 101 e.n. – demonstrează că strămoşii noştri au organizat un ingenios sistem de apărare care a constat nu numai din cetăţile amplasate în munţi, care nu sunt toate cunoscute încă, ci şi în dispozitive organizate pe front larg, în teren întărit natural.

Dar nu numai la Tapae au înfruntat Dacii pe Romani din astfel de dispozitive. În zona Ponorici-Cioclovina, am identificat, în toată amploarea lui, cel mai impresionant, ingenios şi original ansamblu unitar de fortificaţii, organizat de către Daci. Raţiunea amplasării la Ponorici a acestui grandios dispozitiv de apărare a fost interzicerea Drumului Dreptului, o cale de circulaţie pe plai, de importanţă pentru acele vremuri, pe care, de la Pui, în maximum opt ore, se putea ajunge la Grădiştea Muncelului, respectiv la Sarmizegetusa Regia.

Zona carstică, aleasă pentru organizarea fortificaţiilor, punct de importanţă strategică, constă în trei încreţituri gigant ale terenului, culmi paralele între ele şi dispuse transversal pe cursul drumului, care nu permit accesul decât pe unde derulează calea menţionată. Pe cele trei culmi, întărite natural, a căror înălţime faţă de terenul din jur este de 200 m., au fost organizate fortificaţiile, fiecare din ele devenind o poziţie autonomă. Astfel, ansamblul dispozitivului de apărare a fost constituit din trei fronturi succesive, cuprinzând o suprafaţă de 15 km pătraţi.

Caracterul unitar al lui rezultă din faptul că fiecare poziţie a urmărit să oprească orice posibilitate de acces către poziţia a treia de bază.

Cetatea de la Tapae

Fortificaţiile în forma actuală (pare să fi fost demolate) se prezintă ca valuri din piatră şi pământ cu înălţimea de la 1-3 m. şi lăţimea între 8-14 m. Partea rămasă nedemolată, formând miezul valului, pe lăţime de 1,5-2,5 m., se prezintă omogen arsă, piatra fiind parţial calcinată iar pământul transformat în chirpic înroşit.

Construirea acestor lucrări de genistică antică, ce se prezintă ca nişte puternici parapeţi prevăzuţi şi cu palisade, înalţi de peste 4 m. şi în grosime de la 1,5-2,5 m., pare să se fi realizat prin umplerea unor schelete din lemn şi pământ (emplecton), după care, prin ardere, prin procedee încă neelucidate, au devenit blocuri monolite, ca zidurile de cetate, cum dealtfel se şi prezintă miezul valului.

Prima poziţie de pe culmile dealurilor Robului şi Feţei se prezintă ca nişte giganţi elipsoizi, agăţaţi de vârfurile celor două înălţimi, pe panta de vest a lor, de unde era aşteptat inamicul. Pe dealul Robului, elipsoidul este dublat şi împărţit în compartimente, fiecare din ele putând deveni un obiectiv de cucerit pentru inamic. Apar şi locuri pe care pare să fi fost instalate dispozitive balistice sau turnuri pentru legătură de vedere. Poziţia apăra un front de 2 km.

Poziţia a doua a constat din formaţia patrulateră de pe şaua vestică a bazinetului poliei Ponorici, prin care trecea drumul spre poziţia a treia şi formaţia elipsoidală, vastă, de pe dealul Troianului, situat deasupra peşterii Cioclovina. A apărat un front de 4 km., având drept scop să interzică căi de acces către Fizeşti şi Federi, care nu puteau fi controlate de pe poziţia întâia.

Poziţia a treia, de bază, este însă ceea ce surprinde, constituind un unicat în istoria bătăliilor petrecute în istorie, în ceea ce priveşte sistemul tactic adoptat. Este organizată sub forma unui pieptene uriaş, pe creasta culmii de nord-est de bazinul poliei Ponorici şi valea spre Cioclovina, închizând un front de 2 km. Constă din forma ca de zid masiv prevăzut cu cinci bastioane cu deschidere între 50 şi 75 m. Un astfel de bastion, amplasat în punctul dominant al poziţiei, dubla apărarea pe un front de 202 m. Între bastioane, pe panta de vest, de unde era aşteptat inamicul, urcă perpendicular pe zidul de bază 33 de foste asemeni ziduri, care se opresc la 12 m. de cel de bază. Lungimea lor, în raport de teren, este între 40 şi 70 m. Trei din ele, oblice, care flanchează bastionul mare, au lungimea de 100 m. Panta ce urcă spre poziţie fiind încărcată cu grohotiş greu de străbătut, spaţiul dintre capetele zidurilor perpendiculare şi a celui de bază, a fost bine nivelat ca o platformă, se pare, cu scopul de a întâmpina inamicul de pe ea şi nu din spatele palisadelor, cum pare să se fi bătut pe primele poziţii. Pe de altă parte, zidul de bază pare să fi fost prevăzut cu porţi rămânând la latitudinea comandamentului să le poată închide şi determina pe apărătorii poziţiei să lupte, in caz extrem, până la scrificul suprem. Realizarea acestei poziţii a necesitat construirea de baraje peste trei văi, cel din centrul fortificaţiei constituind şi unicul loc de trecere pentru drumul menţionat.

Lungimea totală a elementului de fortificaţie a întregului ansamblu este de 15.000 m. Construcţia lui a necesitat un imens travaliu şi o puternică forţă armată, pentru a-1 apăra. Sistemul organizării fortificaţiilor, sub forma unui pieptene uriaş, a avut scopul să poată sparge asaltul «in testudo» al armatei romane.

Dovada că şi aici a avut loc una din acele crâncene bătălii dintre Daci şi Romani o fac vestigiile rămase în chiar cuprinsul dispozitivului de apărare, un castru şi un val de apărare construite de armata romană după străpungerea dispozitivului, pentru a preîntâmpina noi atacuri din partea forţelor de apărare dacice.

Material preluat de pe : http://www.enciclopedia-dacica.ro