despre tablitele dacice

acest articol a aparut prima data in 2005, publicat de Sorin Olteanu

Tăbliţele de plumb "dabogete"

Motto: Ori toate sursele mint, ori mint tăbliţele.

De existenţa tăbliţelor de plumb scrise într-o limbă necunoscută şi conţinând nume dacice am aflat prin iarna lui 1998, când prof. Suceveanu m-a pus în legătură cu dl. ing. Romalo, care se ocupa de ele de mulţi ani. Prin bunăvoinţa acestuia am intrat atunci pentru prima dată în posesia fotografiilor precum şi a lecturilor şi interpretării făcute de d-sa până atunci. Mărturisesc că le-am luat cu mare emoţie, ca pe nişte relicve unice – de abia mai târziu aveam să aflu că originalele încă se aflau, în mare parte, în depozitul Institutului de Arheologie –, şi cu o urmă de speranţă că, în pofida dezinteresului marilor înaintaşi care le-au văzut şi care nu le-au considerat demne de vreo atenţie, ele ar putea totuşi conţine texte autentice în limbă dacică. Din nefericire, entuziasmul meu s-a topit de la prima lectură, când am găsit atât de multe elemente de modernitate şi o atât de mare contradicţie între textele tăbliţelor şi cunoştinţele - puţine dar sigure - pe care le avem azi despre limbile traco-dacice, încât am conchis categoric că ele nu pot fi nişte originale dacice ori antice şi nici cópii după asemenea originale. Părerea mea a fost şi atunci, ca şi acum, că plăcuţele ar fi putut (şi ar fi trebuit) fi publicate ca atare, deci ca artifacte moderne, de către un epigrafist, care să ofere fotografiile şi transliterările textelor, să evidenţieze elementele de neautencititate şi să încerce să le descopere scopul şi autorul. Pe de altă parte însă, n-aş fi putut lua eu această iniţiativă înainte ca dl. Romalo, care-şi închinase o bună parte din viaţă acestor piese pe care le credea şi atunci, ca şi acum, autentice, să-şi publice lucrarea. Am luat, de aceea, decizia de a-i comunica d-lui Romalo rezultatele la care ajunsesem şi de a încerca să-l conving să renunţe la "traduceri", pentru a se limita doar la publicarea fotografiilor şi la transcrierea textelor, insistând pe cercetarea de ordin istoric. Aşa cum mă aşteptasem, acest demers al meu a eşuat, aşa că singura mea opţiune a fost atunci să las lucrurile să-şi urmeze cursul, chiar cu riscul – anticipat – al transformării tăbliţelor într-o nouă "mare descoperire" tracomanică. Acum, după ce surpriza publică şi întâietatea d-lui Romalo s-au consumat, mă simt liber să prezint concluziile la care am ajuns atunci. Argumentaţia prezentată în paginile următoare va fi suficientă pentru a lămuri şi poziţia unei tinere lingviste care, profitând de entuziasmul amator al dacomanilor şi de credulitatea nespecialiştilor, a găsit cu cale să atragă atenţia asupra sa, clamând, fără nici un argument, autenticitatea tăbliţelor.

Pentru cei familiarizaţi cu civilizaţiile antice şi în special cu cea traco-dacă, primul lucru care atrage atenţia este nu atât unicatul acestor plăcuţe, greu de explicat, cât aspectul lor, cu totul atipic, atât in general cât şi în detaliu. Mi s-ar putea spune că originalitatea nu poate fi în sine un argument împotriva autenticităţii. Cu toate acestea, plăcuţele conţin mult prea multe trăsături originale şi prea puţine trăsături care să le plaseze în epoca în care vor să lase impresia că au fost create. Extrem de multe elemente, atât ale scrierii cât şi ale iconografiei, unele prezentate în rândurile de mai jos, sunt cu totul străine spaţiului traco-dacic şi chiar al antichităţii în general, amintind mai degrabă de fantezia debordantă a unor documente "misterioase" de pe la sfârşitul evului mediu, ca manuscrisul Voynich ori codicele Rohonczi.

Autorul plăcuţelor lasă, intenţionat sau nu, impresia că ele au fost redactate de-a lungul unui timp mai îndelungat, succesiunea textelor – care vorbesc de regi daci aflaţi la sute de ani distanţă, unii necunoscuţi din alte surse – părând să fie confirmată atât de modificări în forma literelor cât şi de evoluţii lingvistice. În realitate, aşa cum vom vedea, lucrurile stau altfel: ritmul "schimbărilor" este uneori mult prea rapid pentru ca el să poată corespunde unei realităţi istorice, aceasta întâmplându-se concomitent cu lipsa oricărei schimbări în alte paliere.

Eu sunt tracolog, format ca filolog clasic şi lingvist. Ar fi în afara sferei mele de competenţă să discut compoziţia metalului ori a oxidului plăcuţelor, să-mi dau cu părerea despre dacismul sau nedacismul a ceea ce pare un plan de oraş, hartă locală ori imagine a unui templu. Nu voi insista nici asupra condiţiilor arheologice ale descoperirii. Toate acestea trebuie spuse de specialişti în domeniile respective. Cum însă ceea ce trebuie în primul rând studiat pe aceste tăbliţe de plumb sunt scrierea şi limba (despre care se afirmă apăsat că ar fi dacice), cred că primul chemat să-şi spună părerea asupra lor este tocmai un filolog specializat în tracologie. Şi, aşa cum voi avea ocazia să arăt, există suficiente argumente de ordin filologic şi logic care să convingă, pe un cititor obiectiv şi lipsit de prejudecăţi, că textele tăbliţelor nu sunt antice şi nici nu au vreun cuvânt de spus despre limba şi istoria dacilor.

Scrierea

Cele mai multe dintre tăbliţe sunt scrise, alternativ sau concomitent, cu două seturi de semne, ambele alfabetice (numite de dl.Romalo, după forma literelor, alfabetul "clasic" şi cel "arhaic"), ambele cu câteva variante. Alte seturi de semne, folosite foarte rar, se vor a fi silabice ori/şi ideografice (de aspect hieroglific). Câteva tăbliţe, deşi folosesc preponderent caracterele cunoscute, le leagă în aşa fel încât ele sunt foarte greu de citit, constituind mai degrabă un sistem tahigrafic decât alfabetic.

Primul alfabet, cel "clasic", este într-adevăr alfabetul clasic grecesc folosit pe la începutul mileniului I AD în scrierea epigrafică funerară şi monumentală. Varianta principală a acestuia conţine toate literele greceşti, cu excepţia lui Ψ, la care se adaugă , şi V care notează sunetele č (uneori ţ), ğ şi u. Subvariantele sunt date de prezenţa sau absenţa unora din semne ori de înlocuirea lor cu litere din celălalt alfabet. Deşi unele litere au uneori forme arhaice, pe nici una dintre tăbliţe trăsăturile vechi nu concordă între ele, astfel încât aspectul scrierii să poată indica o dată de redacţie mai veche. În variantele alfabetului grecesc de dinaintea sec. II-I ac mai multe litere au păstrat forme străvechi, care - natural – se regăsesc în inscripţii împreună. Unele din litere, ca Α, Ι, Κ, Π etc. erau de regulă înalte cât rândul, uneori chiar mai înalte, în timp ce altele, ca Ο, Θ, Ω erau mult mai mici şi scrise la mijlocul rândului ori în partea de sus a lui. Nici una din aceste trăsături caracteristice ale alfabetelor greceşti arhaice nu se regăseşte în vreuna din tăbliţe, ceea ce probează faptul că autorul lor nu era familiarizat cu epigrafia greacă. El va fi luat literele vechi din vreun tabel aflat în vreo carte, fără să cunoască detalii ale modului în care trebuiau ele combinate.

Al doilea alfabet, cel "arhaic", conţine litere create, în bună parte, de la forme arhaice, preclasice, ale literelor greceşti ori de la semne alfabetice ori silabice ale scrierilor lineare cretane şi cipriote, şi ele uşor de găsit în istorii ale scrierii. Formele literelor sunt aici mai depărtate de original, mai bogate în variante şi mai fanteziste.

Stabilirea inventarului complet de semne, clasificarea acestora şi stabilirea valorii lor fonetice (ori ideografice) şi a variantelor de context ale acestora este o muncă migăloasă şi de durată. Acesta este motivul pentru care în cele ce urmează voi da numai datele principale ale scrierii şi pe cele stabilite cu certitudine, lăsând cercetărilor viitoare sarcina listării faptelor de importanţă secundară ori care se pretează la interpretări diferite.

Tabelul următor prezintă aproape toate literele celor două alfabete în care sunt scrise tăbliţele analizate:

Aşa cum se poate vedea în acest tabel, alfabetul "arhaic" nu are corespondente pentru literele greceşti η, θ, ξ, φ şi χ . El conţine însă, în mod cu totul redundant, cum se va vedea, mai multe semne pentru ω [= omega, litera greacă pentru /o/ lung (ō)].

Trebuie notat că în tăbliţele al căror text apare în fotografii de slabă calitate se pot face numeroase confuzii de litere, a căror listă nu o mai reproduc aici. Toate aceste texte trebuie folosite cu precauţie în judecăţile lingvistice, ţînând cont că în ele literele suspecte pot avea şi altă lectură.

Nu toate tăbliţele scrise în alfabetul "clasic" folosesc acelaşi set de litere. Poate în intenţia de a face pe cititor să creadă în existenţa mai multor etape de redactare, între care alfabetul "daboget" ar fi evoluat, repertoriul de litere prezintă unele variaţii.

-Din unele lipsesc cele două palatale (şi), caz în care ele sunt înlocuite cu Κ şi Γ, ceea ce ar însemna că în dabogetă, ce-ci şi ge-gi se citeau ca în româna de la sfârşitul secolului 19 când pentru aceste grupuri s-a optat defionitiv pentru grafia italiană (şi nu pentru cea fonetică, pentru care ar fi trebuit păstrate în alfabet semnele chirilice corespunzătoare).

Ex. degeo pentru değeo (n.2), reketoe pentru rečeto (n.123), kieo pentru čieo "care" (n.123), akino pentru ačino (n.127)) ş.a.

-Din altele lipsesc fie Y, fie V, fie amândouă, ceea ce încurcă şi mai mult problema transcrierii lui /u/ (v. mai jos).

-Altele prezintă alte variaţii, fără efecte în citirea textelor: absenţa lui ω, înlocuirea unor litere "clasice" cu corespondentele lor "arhaice" (multe tăbliţe au de altfel texte în ambele alfabete) etc.

*

Elementele de neautenticitate apar încă de la nivelul analizei formelor semnelor scrierii.

Astfel, literele  şi , ca şi altele, care însă nu prezintă interes aici, sunt luate din scrierea chirilică şi au fost folosite de români de la primele texte scrise (în alfabet chirilic), până la alfabetul de tranziţie de la sfârşitul secolului 19, având (cu certitudine şi pe tăbliţe) valorile fonetice č (pe tăbliţe şi ţ), respectiv ğ. Contextele în care sunt folosite în textele plăcuţelor, arată fără dubiu că aceste două litere joacă exact rolul pe care ele îl au în scrierea română, ele oferindu-ne astfel şi primele elemente de românism modern de care vorbeam la început şi pe care le vom întâlni şi mai departe. Astfel, datorită istoriei proprii limbii noastre, grupurile scrise în latina clasică ce/ci ori ge/gi, care se pronunţau pe vremea lui Augustus şi chiar şi mai târziu ke/ki şi gue/gui[în grafia franco-engleză pentru mai multă claritate], au ajuns să se pronunţe în vorbirea poporului mai întâi tse/tsi, respectiv dze/dzi (fază care poate fi observată în inscripţii şi care era încă în vigoare la despărţirea dialectelor române, adică pe la sfârşitul primului mileniu AD), ele devenind mai apoi (dar nu pe întreg teritoriul românesc) če/či şi ğe/ği, cum pronunţăm noi în azi în româna literară. Şi alte limbi au sunetele č şi ğ, în frunte cu limbile slave, de la scrierea cărora alfabetul român şi-a şi împrumutat cele două semne, dar numai româna şi italiana, ca limbi romanice cu istorie apropiată, le au doar înainte de vocalele /e/ şi /i/. Aşa se explică de ce literele chirilice Ч şi Џ apar, în scrierea română, doar înainte de /e/ şi /i, precum şi de ce, atunci când Academia Română a decis adoptarea alfabetului latin, pentru ele s-a putut adopta ortografia italiană. Poate fi, în aceste condiţii, o simplă coincidenţă faptul că pe tăbliţe literele  şi , variantele "dabogete" ale chirilicelor Ч şi Џ, apar numai înainte de /e/ şi /i/, aşadar numai ca în română[2]? Ba, mai mult, există câteva plăcuţe (spre ex. n-rele 2, 3, 7, 8, 19 şi altele, care se vor probabil mai "vechi"), care "nu cunosc încă" cele două semne ( şi ), în care sunetele transcrise de aceste litere sunt redate prin c şi g (urmate doar de e ori i), ceea ce înseamnă că dabogeţii foloseau, încă înainte de a-şi inventa propriile literele chirilice, ortografia italiană!

Exemple: pe nr. 108 (tăbliţă fără literele č şi ğ) apar cuvintele: daki(dakio), rekitu, sarmiegeto, în timp ce pe alte tăbliţe, care folosesc pe č şi ğ, aceste cuvinte sunt scrise: dači[nr.65], dačieo [nr.84], dačio [nr.94], rečeto [nr. 69 şi 129], respectiv sarmiğeto [nr.52], sarmiğtuzio [nr.10] etc.

Concluzia, mai presus de orice îndoială – judecând fie şi numai probabilistic –, este că "dabogeţii" scriau cu ortografie română destul de modernă (de pe la sfârşitul sec. 19, mai precis).

*

Frunzărind fotografiile textelor putem face o altă observaţie interesantă asupra scrierii: dacă pe majoritatea tăbliţelor scopul semnelor este notarea textului, pe unele dintre ele, ori pe porţiuni ale lor, ceea ce s-a urmărit nu a fost conţinutul scrierii ci aspectul ei. Nu sunt deloc puţine pasajele, cu îndreptăţite veleităţi artistice, menite parcă nu să fie descifrate ci să exploreze potenţialul grafic oferit de alfabetele proaspăt inventate.

Iată de pildă un fragment din tăbliţa 31, în stil arab:

În acest fragment din tăbliţa 20, literele (ca şi desenele) au, în mod voit, aspect egiptean,

şi iată chiar şi câteva hieroglife "chinezeşti", în jurul acestui templu de pe tb.nr. 116:

Întâlnim uneori adevărate statui din litere, de o debordantă fantezie, cum este acest "zeu" (ori "marţian") (n.115)

ori construcţii ca aceasta, pentru care anonimul nostru a creat o ştampilă specială (n.92):

Autorul nostru este de altfel foarte preocupat şi de monograme (cum se poate vedea pe mai bine de jumătate din tăbliţe), practic inexistente în scrierile străvechi.

Nu există nici o scriere istoric atestată care să fi avut atâtea variaţii stilistice (şi într-un timp atât de scurt !). Este cert că anonimul era fascinat de scrierile vechi şi că, negăsind vreuna pe care să o descifreze, şi-a inventat-o. Materialul principal, cel în care a scris majoritatea textelor, şi l-a luat, cum am văzut, din scrierea greacă. Însă destul de multe tăbliţe, ca şi alte tipuri de piese, ca monezi ori medalioane, sunt decorate cu o mulţime de altfel de semne, inspirate din alte scrieri mediteraneene, amestecând laolaltă hieroglife ale discului de la Phaistos, semne silabice cipriote şi ale linearelor cretane A şi B, care, cu toate, treceau drept "scrieri enigmatice" pe la sf. sec. 19-încep.sec.20, şi se puteau găsi în orice carte de popularizare a preistoriei Greciei.

În 1952 însă, una din aceste scrieri, şi anume cea "lineară B", a putut fi descifrată [3]. Or, este interesant de observat, pentru cine are curiozitatea şi timpul să facă acest exerciţiu, că, deşi semnele de pe tăbliţe (multe din ele figurând şi în tabelul alfabetelor, dat de mine mai sus) sunt foarte asemănătoare ori identice cu semne silabice ale linearului B (v. tabelul de mai jos), valoarea lor fonetică nu coincide niciodată cu cea reală, aşa cum a fost ea descifrată de Ventris!

Tabel 2. Semnele silabice ale linearului B (valoarea silabică a unui semn este dată de combinaţia dintre consoana rândului + vocala coloanei)

Transliterarea

Deşi şi secţiunea anterioară, dedicată caracterelor scrierii, a adus argumente importante împotriva autenticităţii plăcuţelor, vom vedea în continuare că atât transliterarea scrierii cât şi limba textelor constituie probe de necontestat în acest sens.

Transliterarea este o etapă nu doar recomandată, ci necesară, în descifrarea oricăror scrieri vechi care folosesc alt sistem de scriere decât alfabetele latin ori grec. În literatura de specialitate, de exemplu, atât textele sanscrite, cât şi cele vechi persane, avestice, gotice etc., sunt utilizate în transliterări funcţionale, şi nu în scrierile lor originale. În cazul tăbliţelor nici nu se poate concepe altfel analiza textului, datorită enormei redundanţe a semnelor, reductibile – cum vom vedea – la un număr mult mai mic de sunete folosite de "limba dabogetă".

Să precizăm mai întâi că valoarea fonetică a semnelor celor două alfabete se poate stabili în detaliu şi fără multe dificultăţi din modul în care sunt scrise numele proprii şi cuvintele cunoscute. O primă şi uriaşă greşeală, comisă – după părerea mea - din necunoaştere şi, de aici, din nepreocupare, este aceea că atât literele greceşti cât şi corespondentele lor "arhaice" trebuie pronunţate ca în greaca modernă, deci în aşa-numita "pronunţie reuchliniană", fapt care exclude cu desăvârşire posibilitatea provenienţei textelor tăbliţelor din antichitate.

Să luăm pe rând cazurile cele mai importante:

1.-Literele η, ι şi υ au toate valoarea fonetică / i/, însă, spre deosebire de greaca bizantină şi modernă, în care utilizarea fiecăruia din aceste caractere este strict normată de gramatică şi de uz, pe tăbliţe un / i/ poate fi redat, în mod absolut arbitrar (uneori în aceeaşi tăbliţă şi chiar în acelaşi nume!), prin oricare din cele trei litere, lucru cu desăvârşire imposibil în orice scriere autentică, istoric atestată.

Iată câteva exemple:

-istro, istreo, istrio, istrieo, istriano (forme flexionate ale numelui Istrului, în gr. Ἴστρος) sunt scrise: ηστριεο[istrieo], ισθρο[istro], υσθρεω[istreo], υστρηο[istrio], ηστριανο[istriano].

-skit(e)o (=numele sciţilor, în gr. Σκύθαι) apare ca σκυτεο [skiteo], σκιητεο [skiiteo], σχηθω [skito]

-numele lui Burebista are mai multe variante fonetice (boerobis(e)to, boeribis(e)to etc.), scrise: βωεροβυστο, βωερυβεστο, βοερωβυστο, βωερβυσετο, βωεροβηστο, βοεροβιστο etc.

Ştim astăzi cu certitudine (din analiza textelor păstrate) că în antichitatea pe care plăcuţele vor s-o sugereze, cele trei litere se citeau net diferit, şi anume:

1.1.-ι (iota) nota pe /i/, atât lung cât şi scurt (ī şi ĭ)[4].

1.2.-η (ēta) nota un /e/ lung (ē); de abia de prin primele secole AD, acest /ē/ s-a pronunţat tot mai aproape de /i/, dar numai în greaca bizantină s-a confundat cu el.

1.3.-υ (ypsilon) nota, până către sec. 3 aChr. un /u/, lung sau scurt, pronunţat apoi ü (ca u în franceză, fapt care a şi făcut, tot ca în franceză, ca fostul diftong ou să fie citit /u/). Ulterior se pare că s-a pronunţat diftongat (ui sau iu), mai ales de către latinofonii imperiului bizantin. Deşi în final şi υ s-a confundat cu /i/, acest lucru nu s-a întâmplat înainte de sec. 6-7 AD.

2.-Limba "dabogetă" nu face, cum vom vedea, distincţie între aspirate şi neaspirate, şi cu toate acestea scrierea "clasică" foloseşte toate cele trei aspirate greceşti, θ, χ şi φ, alături de neaspiratele corespunzătoare, τ, κ şi π, astfel:

2.1.-sunetul /t/ este redat complet aleator prin θ şi τ:

Ex.: panthe dato (πανθε δατο 14) dar pante datō (παντε δατω 92); athla "luptă" (αθλα 79) dar atla (ατλα 25); skhēthō sarmatō (σχηθω σαρματω) dar skhito sarmato(σχιτο σαρματο) în aceeaşi tăbliţă (79)

2.2.-sunetul /k/ este scris aleator κ ori χ:

Ex.:numele Sciţilor este scris skitō [σκιτω], skytō [σκυτω] (134), skyteō [σκυτεω] (2), dar skhēthō[σχηθω] (67), skhitō[σχιτω] şi skhito[σχιτο] (79)

De la această regulă există totuşi două excepţii:

2.2.1-în cuv. kiliarko (care înseamnă "general de armată" şi nu grecescul χιλίαρχος "comandant peste 1000 de soldaţi"), primul k este întotdeauna scris χ, deoarece abrevierea lui este tocmai χ, în timp ce κ este abrevierea unui alt cuvânt, kotopolo (probabil "mare preot").

2.2.2-în numele macedonenilor, makidono (gr. Μακέδονες), primul k este întotdeauna scris χ .

2.3.-Spre deosebire de celelalte două perechi surdă/aspirată de mai sus, "dabogeta" face o netă distincţie între φ [ph] şi π [p]. Prima notează fricativa /f/, cealaltă labiala surdă /p/:

Ex.: pentru φ=f: phylēpō[φυληπω] "Filip", filo[φιλο] probabil "fiu", falanğeoy[φαλανџεου] "falangă", fiosko[φιοσκo] (18) şi fusko [φuσκο](22) "Fuscus" (ptr. io=u, v. mai jos); pentru π=p: porčezundo[πορчεζuνδο] (84), foarte probabil "purcezând", tapieō[ταπιεω] (25) toponimul Tapae, panōno[πανωνο] (39) "Panonnia"etc.

Toate transcrierile de mai sus se potrivesc din nou perfect cu situaţia din româna sfârşitului de secol 19, nu mult de mai înainte. Dacă limba noastră nu cunoaşte nici o opoziţie de aspiraţie între t/th şi k/kh, distincţia ph/p din greacă corespunde celei româneşti dintre f şi p, întocmai ca pe tăbliţe. Amuzantă este grafia constantă a numelor macedonenilor, cu primul k scris exclusiv cu aspirata χ. Autorul nostru, aflând din vreun manual de greacă că litera χ se pronunţă /ch/, a crezut că este vorba nu de aspirata greacă ch(adică kh = k+h), ci de ch din grupurile româneşti (şi italieneşti) che/chi, ceea ce înseamnă că el probabil pronunţa etnonimul în cauză Machedoni şi Machidoni [5]. Este de aceea foarte posibil, după părerea mea, ca machidono de pe tăbliţe, cu regele lor filipo cu tot, să fi fost – pentru autorul nostru şi pentru dabogeţii săi – aromâni (=macedo-români sau români macedoneni) !

3. În aproape toate tăbliţele, pentru sunetul /o/ se folosesc, fără absolut nici o distincţie, literele greceşti ω şi ο. Acestea, deşi pronunţate azi la fel, continuă să existe în greacă în virtutea tradiţiei, care şi normează utilizarea lor, fiind considerată incorectă folosirea uneia în locul celeilalte. Autorul nostru nu reţine din această realitate decât faptul că greaca are două semne pentru /o/, el folosindu-le în consecinţă pe amândouă absolut la întâmplare, de multe ori în aceeaşi tăbliţă şi în acelaşi nume.

Ex.: makidōnioes [7 μαχηδωνιοες], dar makidonio [19 μαχηδονιο], kōpōnō [21 κωπωνω], dar kopono [23, 28 κοπονο], sarmōngato [21 σαρμωνγαθο], darsarmongato[118 σαρμονγατο] etc.

4. Şi mai curioasă este situaţia sunetului /u/ în "dabogetă" (deşi diversele metode folosite nu au peste tot regularitatea fonetismelor discutate până acum), generată din nou de un proces istoric intern limbii greceşti, despre care autorul nostru nu are nici o idee, şi pe care îl voi contura în câteva rânduri. În greaca arhaică, până către sec. IV aChr., dialectal şi mai târziu, această vocală - scrisă cu litera υ -, era pronunţată /u/. Acest fonetism este demonstrat între altele şi de împrumuturile latineşti făcute acum, unele din ele transmise până în română, precum gr. πάπυρος/*πάπυρα > lat. pop. papura (faţă de lat.cult papyrus) > rom.papură. După invazia celtică din acest secol, /u/-ul grecesc este tot mai des pronunţat / ü/, ceea ce a dus la o modificare cu aceleaşi rezultate fonetice ca în franceza modernă (unde ele au fost determinate de acelaşi substrat celtic!): υ a ajuns să se pronunţe /ü/, în timp ce vechiul diftong /ow/, scris ου, s-a redus la /u/. Sunet străin latinei, acest /ü/, rostit corect de clasele culte, a devenit însă în gura poporului /iu/ (mai rar /ui/), întocmai ca pe la noi în cuvintele franţuzeşti [ex. chiulasă din fr. culasse]. Termenii greceşti intraţi acum în latina târzie (şi chiar în proto-română) redau pe υ mai ales prin /iu/, ca în gr. κῦμα > lat. cyma (cult cüma, pop. cyuma) > rom. ciumă, ori gr. στύλος "stâlp" > lat.stylus (cult stülus, pop. styulu) > rom. ştiul, ştiulete etc. După sec. 8-9, în greaca bizantină, υajunge în sfârşit să se pronunţe peste tot /i/, în timp ce diftongul scris ου rămâne să noteze vocala /u/, situaţie care dăinuie şi astăzi. Grecii de azi scriu, ca şi Homer, υ şi ου, dar nu le mai citesc ca pe vremea aceluia /u/ şi /ow/, ci /i/ şi /u/. Autorul tăbliţelor, constatând că în greaca de azi ου (care este ο+υ, deci o+i !) trebuie citit / u/, a tras concluzia că orice combinaţie de o+i (o putând fi transcris, cum am văzut, prin ο şi ω, iar i prin ι, η, υ ori ει) trebuie citit / u/. Ca urmare, apar numeroase contexte (nu peste tot însă) în careοη = οι = ου = ωη = ωι = ωυ, toate citindu-se / u/.

Ex.:

1.- bučero (o demnitate mai degrabă decât un nume propriu, poate grecescul βούκέρας "cu coarne de taur"): scris boičero (mai frecvent) dar şi bučero;

2. - lue (particulă de dativ), scris lue, loie (λοιε λοηε);

3.-o serie de cuvinte, majoritatea cu sens nestabilit dar izolate pe baza frecvenţei cu care apar în texte, din care unele sunt instrumente gramaticale: nue= noie, purčezundo=poirčezo (verb cu sensul "a purcede, a merge"), ukue= ukoe= oikoe, uso= ōiso, soirlu şi surla etc.

Ba, mai mult decât atât, anonimul nostru extinde această valoare fonetică şi asupra combinaţiilor dintre i+o (cu i-ul pe primul loc), aşa cum ne arată indubitabil variantele câtorva nume, ca de exemplu: riomuno, rumiono ori riom iono, toate trei trebuind citite rumun (=Roman); fiosko şi fusko "Fuscus"; sarmiğitioza şi sarmiğetuza (forma "dabogetă" exclusivă a Sarmizegetusei) etc. Această ultimă convenţie grafică face însă ca, în tăbliţele în care ea funcţionează, sunetele /io/ să nu mai poată fi scrise cu literele io(căci s-ar citi /u/). De aceea, tocmai în aceste tăbliţe întâlnim des grupul de litere ieo, care trebuia citit, aşa cum bănuiesc, /io/. Probabil tocmai aceste confuzii legate de folosirea lui o şi i pentru redarea lui / u/ l-au determinat pe anonimul nostru să creeze o literă specială pentru sunetul "daboget"/u/, împrumutând pentru aceasta din alfabetul latin pe V.

Cu siguranţă că particularităţile alfabetului grec de astăzi i-au dat şi alte bătăi de cap autorului tăbliţelor. Este de aceea foarte probabil să existe şi alte asemenea convenţii de transcriere, pe care nu le-am mai investigat, ele neafectând semnificativ lectura. Sunt mai multe exemple în care diftongul ει trebuie şi el citit / i/ ca în neogreacă; uneori chiar εtrebuie să aibă valoarea / i/, judecând după alternanţa lui liberă cu ι în unele contexte ş.a.m.d.

Valoarea fonetică a literelor, aşa cum rezultă din cele expuse până acum, este în sine unul din cele mai puternice argumente filologice şi logice împotriva autenticităţii tăbliţelor, înţelegând prin aceasta că ele nu sunt nici dacice, nici antice şi nici cópii moderne după documente autentice.

1.Alfabetul "daboget" principal, cel "clasic", este construit pe alfabetul grecesc, dar cu pronunţiile pe care acesta le-a dobândit numai din epoca bizantină încolo, ceea ce înseamnă că – judecând după acest criteriu – că scrierea dabogeţilor putea fi inventată oricând de pe la anul 1000 până astăzi, dar nu cu mult mai înainte.

2.Nici o scriere care a folosit alfabetul grecesc (galică ori frigiană spre exemplu) ori s-a inspirat din el (chirilică) nu i-a folosit în mod arbitrar literele, pentru simplul fapt că acest lucru ar fi imposibil. Prin definiţie, o scriere este un cod cât mai simplu prin care oamenii să poată nota sunetele (scrieri fonografice) ori ideile (scrieri ideografice) limbii pe care o vorbesc. Aceeaşi trăsătură trebuie cu necesitate să fie redată prin acelaşi semn. Simpla idee ca o scriere să aibă încă de la crearea ei mai multe litere pentru acelaşi sunet, fără nici un fel de distincţie în utilizarea lor, aşa cum se întâmplă cu scrierea "dabogetă", este un nonsens logic şi istoric. Cum am arătat, sunt numeroase cazurile în care în diverse limbi cu scriere etimologică (nu fonetică) litere diferite au ajuns să se pronunţe la fel. Dar acest lucru s-a petrecut treptat, de-a lungul istoriei acelei limbi, iar utilizarea literelor în cauză este strict reglementată de diversele norme grafice ale scrierii respective. Autorul tăbliţelor, sunt convins, nu avea cunoştinţă de aceste norme şi de aceea şi-a dezvoltat diversele variante ale alfabetelor sale ca pe un joc.

3. În al treilea rând, încă de la nivelul transcrierii devin vizibile din ce în ce mai numeroase şi mai de detaliu trăsături româneşti în vorbirea şi scrierea "dabogeţilor". Deşi preţioasă dacomanilor de pretutindeni, ideea românismului dacilor ori al romanilor este la fel de absurdă ca şi aceea că noi ne tragem din fiii şi din nepoţii noştri. Oricât ar părea de greu de crezut, limbile evoluează permanent, iar această evoluţie, care are un sens determinabil, le schimbă până când ele devin alte limbi, transformările petrecute fiind guvernate de legi, uneori la fel de stricte ca şi cele ale chimiei ori ale fizicii [6].

 Tiparele

Tăbliţele sunt în totalitate scrise prin ştampilare, cu rare completări de mână. Ştampilarea era curent folosită în antichitate în cazul unor obiecte făcute mai ales din lut ori din metal şi inscripţionate industrial, cum erau parafele de atelier de pe gâturile amforelor, cele ale unităţilor militare de pe cărămizile arse ori titlul aurului şi argintului de pe lingouri. Nu se cunosc din antichitate obiecte ştampilate nedestinate producţiei de serie, cu o notabilă şi unică excepţie, aceea a discului de la Phaestus (din care nu există decât un exemplar). Acesta este de altfel şi motivul pentru care nu antichitatea europeană a fost cea care a inventat tiparul.

Scrierea tăbliţelor este însă şi în acest sens "revoluţionară". Pentru fiecare literă şi pentru fiecare element iconografic a fost confecţionat câte un tipar în relief (pozitiv), ceea ce înseamnă câteva sute în total, fiindcă fiecare literă are mai multe variante, de stiluri şi dimensiuni diferite. Se poate spune că pe o tăbliţă se folosea în general un singur set de poansoane-literă, ceea ce face ca pe aceeaşi tăbliţă formele unei litere să fie mereu identice între ele, întocmai ca literele de tipar de astăzi. Desenele erau şi ele de cele mai multe ori făcute pe câte o singură ştampilă, dar există câteva cazuri în care poansoanele conţin părţi de desene, module care puteau fi combinate în mod diferit. Crearea tuturor acestor tipare, foarte probabil cioplite în lemn şi păstrate în seturi, presupune o muncă îndelungată, dacă ele au fost fabricate de către un singur om. Un studiu dedicat acestora, fără îndoială consumator de muncă şi timp, ar duce la alcătuirea fără greutate a unui inventar complet al lor, care va dovedi, sunt convins, că marea varietate pe care aparent o regăsim acum în scrierea şi iconografia tăbliţelor se reduce la un număr mult mai restrâns de tipare, folosite în diverse combinaţii.

Utilizarea acestor tipare este un prim puternic argument împotriva vechimii plăcuţelor şi a presupuselor lungi etape de redactare. În ciuda faptului că autorul pare să fi ţinut o strictă socoteală cronologică a seturilor folosite, astfel încât formele literelor şi desenele să aparţină aceleiaşi epoci, apar totuşi scăpări, care arată că plăcuţele au fost confecţionate deodată. Să luăm un exemplu:

Iată câteva mostre de text "de pe vremea lui Burebista":

80 45 13

Iată alte câteva fragmente de text, de data aceasta caracteristice "epocii lui Decebal":

5 6 98

119

Se observă destul de clar diferenţele în forma, direcţia şi dimensiunile literelor, în spaţiile dintre ele, ca şi dintre rânduri etc. Am putea crede că scrierea de pe primul grup de tăbliţe datează de pe vremea lui Burebista (mijl.sec. I aC), în vreme ce cea de pe cel de-al doilea grup sunt de pe vremea lui Decebal, cam 150 de ani mai târziu.

Iată acum alte două tăbliţe care trebuie privite cu atenţie. În prima din ele (n.21) se vorbeşte despre Burebista, stilul literelor potrivindu-se tăbliţelor epocii sale (v. mai sus, grupul 1):

Din textul celeilalte (n.84) rezultă clar că ea înfăţişează pe Decebal:

Or, aceste ultime două tăbliţe sunt categoric contemporane. Stilul scrierii este acelaşi şi el concordă nu cu cea care ar trebui să fie mai nouă, de pe vremea lui Decebal, ci cu cele mai vechi, din "epoca lui Burebista". Deasemenea, desenele cetăţii prezente pe ambele plăcuţe - despre care textele afirmă că reprezintă capitala Sarmiğetuza(=Sarmizegetusa) - aduse la aproximativ aceeaşi mărime – sunt identice. În ciuda rezoluţiei diferite a imaginilor, a unghiului inversat al luminii (sus = din stânga, jos = din dreapta) şi a faptului că prima imagine

are în plus trei turnuri (unul deasupra şi altele două la dreapta), ne putem da totuşi seama cu certitudine (şi eventualele măsurători făcute direct pe plăcuţe vor confirma fără îndoială această observaţie) că ambele Sarmiğetuze sunt făcute cu aceeaşi ştampilă. Partizanii înverşunaţi ai dacismului tăbliţelor vor susţine, bineînţeles, că ambele tăbliţe vor fi fost făcute mai târziu, pe vremea lui Decebal, atâta doar că prima (probabil o "plăcuţă istorică") vorbeşte despre Burebista. Nu este aşa. Textul tăbliţei "de pe vremea lui Burebista" pare să vorbească despre rege aşa cum o fac toate celelalte tăbliţe presupuse contemporane lui, unitare ca stil de scriere şi ca iconografie. Această neconcordanţă ne arată limpede că trebuie să acceptăm una din două: fie că autorul nostru a încurcat tiparele, uitând că a desenat Sarmiğetuza lui Burebista cu o ştampilă pe care a folosit-o apoi din nou pentru Sarmiğetuza lui Decebal (ori poate a crezut că refolosirea nu o să se observe), fie că nici conţinutul textelor, nici stilul scrierii şi nici imaginile – de vreme ce, judecând după acesta, cele două plăcuţe ar trebui să fie din tocmai epoca lui Burebista, şi nu a lui Decebal - nu sunt indicii clare şi de încredere asupra datării pretinse. Pentru mine este evident că strădania autorului de a varia trăsăturile pentru a lăsa impresia unor epoci de redactare diferite a dat greş.

Limba

Deşi scrierea nu ridică, cu excepţia câtorva tăbliţe, nici o problemă de citire, stabilirea textului şi traducerea lui sunt mult mai greu de făcut.

Prima şi cea mai dificilă operaţie este separarea textului în cuvinte, pentru care este necesar un îndelungat studiu prealabil şi pe care nu am putut-o realiza cu acurateţe pentru toate textele. Iată principalele indicii ale separării în cuvinte, pe tăbliţe:

- separările pe care le face autorul însuşi, clare pe o serie de plăci dar nesigure pe altele, în special pe cele cu litere de mici dimensiuni, unde orice spaţiere ar putea fi luată drept o pauză între cuvinte. Separările originale (fiindcă cele mai multe plăcuţe nu sunt în scriptio continua) sunt în general corecte, cu menţiunea că ele nu despart întotdeauna cuvinte, ci mai degrabă grupuri de cuvinte. Tot în această categorie intră şi separările făcute cu ajutorul altor semne: cifre, liniuţe şi uneori prin semnul, foarte greu de distins, în asemenea situaţii, de litera cu aceeaşi formă (χ, cu valoarea fonetică /k/). Dimpotrivă, imaginile intercalate nu constituie niciodată un indiciu de separare [7].

-prin izolarea numelor proprii cunoscute din alte surse

-prin identificarea şirurilor care se repetă; cu cât acestea sunt mai lungi (chiar în variante grafice uşor diferite), cu atât identificarea lor este mai sigură.

-la sfârşit, când textele sunt deja segmentate în şiruri mai scurte dar încă prea lungi pentru a putea fi cuvinte independente, acestea pot fi, însă cu destulă incertitudine, separate acolo unde apar finalele –o, -eo, -io, -ieo, -oe şi chiar –oeoe, grupuri vocalice car par să aibă rol morfologic.

Trecând la analiza cuvintelor rezultate astfel, primul lucru care trebuie făcut este interpretarea numelor proprii cunoscute. Această analiză este, de altfel, şi cea care furnizează cele mai numeroase şi mai categorice argumente împotriva autenticităţii tăbliţelor.

Putem accepta, pur teoretic, că numele romane şi alte nume străine puteau fi deformate în această limbă oricum (deşi nici acest lucru nu este posibil într-o limbă indo-europeană). Din punct de vedere logic, este însă imposibil să acceptăm că grecii şi romanii ar fi greşit numele dacice în permanenţă (fără să "nimerească" nici măcar o dată forma corectă), făcând de fiecare dată exact aceleaşi erori. Să luăm câteva exemple:

• -dacă numele capitalei dacilor era într-adevăr Sarmiğetuza, aşa cum spun tăbliţele, atunci cum a fost posibil ca sursele istorice în care apare acest nume - opere ale unor autori ori inscripţii, multe puse chiar de persoane de naţionalitate dacă provenite de aici - să-l fi greşit toate la fel, numind cetatea Sarmizegetusa, cu o silabă în plus, fără ca nici măcar o singură dată ele să redea şi numele "corect"? Totuşi, de ce sarmiğetuza ? Cu siguranţă fiindcă, aşa cum se va vedea şi în exemplul următor, autorul nostru l-a etimologizat drept un compus din Sarmi(s) - despre care s-a crezut o vreme că ar fi fost un rege dac [8] - şi - ğetusa, un derivat de la ğet-.
• -tot astfel stau lucrurile şi în privinţa numelui lui Decebal. Acesta este peste tot numit dačebalo (cu o singură excepţie în care apare dečebalo, de n-o fi vreo greşeală!). Din nou, nu este posibil ca, dacă aceasta ar fi fost forma dacică autentică, textele antice păstrate din antichitate, dar mai ales inscripţiile puse tocmai de daci pe care îi chema Decebal, să fi scris acest nume în variantele Δεκέβαλος [Dekébalos], Decebalus, Decibalus şi Dicebalus, numai Dacebalus nu! Este evident că forma aceasta se datorează din nou etimologiei făcute de autorul plăcuţelor, care credea că numele vine de la cel al dacilor (de altfel, el îl şi desparte o dată, cu flexiune internă, în daceo baloso [genitiv?]) şi deci l-a scris cu / a/: dačibalo.
• -un pasaj din tăbliţa 123 sună astfel: reketoe nido tanatio on bononio. Primul cuvânt este subst. reka, însemnând cu siguranţă fluviu, râu, căci este menţionat de mai multe ori în acelaşi context cu Istro Istrul, pentru care găsim şi formele flexionate reketo şi reči. Este din punct în punct bulgărescul reka râu, fluviu(art. reketo, adj. rečende râu). Ultimul nume, bononio, este în mod evident forma "dabogetă" a toponimului binecunoscut Bononia (azi Vidin, oaş pe Dunăre, în Bulgaria). Între ele mai apare un nume, tanatio, şi el familiar celor ce se ocupă cu geografia antică a acestor regiuni fiindcă este acelaşi cu Τανάτις de la Ptolemeu şi Τανάτα de la Procopius, aflat în apropiere de Bononia şi de Novae (de Sus)[9]. Toate ar fi bune şi frumoase dacă la Ptolemeu şi la Procopius, probabil in mod independent, numele n-ar fi greşite, cum sunt în realitate! Într-adevăr, printr-o eroare de copiere destul de comună în paleografia greacă[10], Τανάτις şi Τανάτα sunt deformări ale formelor flexionate Taliatis şi Taliata, de la lat. (petra) taliata (piatră) tăiată, aşa cum găsim în Not.Dign. în sec.IV (auxilium Taliatense, Taliata) şi în Geograful Anonim din Ravenna (Taliatis). Acesta din urmă, deşi şi-a scris Cosmographia prin sec. VII, şi-a luat cea mai mare parte a informaţiei dintr-o hartă rutieră mult mai veche, de prin sec. III-IV, dar compusă, în cea mai veche redacţie, sub Augustus, cunoscută azi sub numele de Tabula Peutingeriana, din care ni s-a păstrat până azi un exemplar aproape complet. Numele apare într-adevăr şi aici, tot greşit (erorile grafice erau foarte frecvente în manuscrisele antice), dar uşor de corectat: Faliatis, de la Taliatis, datorită confuziei grafice între formele majusculelor latine F şi T. În Tab.Peut. Faliatis/Taliatis este o staţie pe marele drum roman ce urmărea malul sudic al Danubiului, aflată în aval de Bononia şi de Novae şi din care pornea o derivaţie spre nord, peste fluviu, spre Porolissum. Tot uşor greşit, dar de data asta trunchiat, numele este totuşi menţionat şi în Itinerarium Antonini (sec.IV), care ne dă şi distanţele faţă de localităţile învecinate : Novas – 12 mp – Talia[tis] – 21 mp – Egeta. Toate aceste variante se referă neîndoios la una şi aceeaşi localitate, identificată de toţi specialiştii cu orăşelul modern Donji Milanovac (în Serbia). Şi într-adevăr, o inscripţie locală (CIL III 13814, un tegulum al legiunii VII Claudia), ca şi o alta, găsită puţin mai la sud (CIL IΙI 13816, la vărsarea r.Porečka în Dunăre, la Movna, Bulgaria), confirmă că acolo era o localitate numită Taliata. De ce e numită în tăbliţe tanatio? Pentru că, evident, autorul nostru se va fi inspirat pentru acest nume din Ptolemeu ori, mai puţin probabil, din Procopius din Caesareia.
• -multe din numele, mai ales greceşti şi latineşti, de pe tăbliţe sunt scrise cum le pronunţăm noi astăzi şi nu cum le pronunţau grecii şi romanii în antichitate, lucru evident posibil doar dacă tăbliţele sunt moderne.
Ex.1. Nume conţinând un /y/, ca Πυθάγορας, Αἴγυπτος, Λυσίμαχος, se citeau şi se pronunţau de către greci Puthagoras, Aiguptos şi Lusimachos. De abia în epoca bizantină acest /y/ a ajuns să se pronunţe /i/, aşa ca pe tăbliţe: pitagorio, egeiptio, lisimako.
Ex.2. În numeroase alte nume grupurile ce, ci, ge, gi, care se citeau în antichitate ke, ki, ghe, ghi, sunt scrise cu č şi ğ, asta demonstrând că dabogeţii, dând dovadă de o remarcabilă anticipaţie lingvistică, nu scriau numele şi cuvintele greceşti şi latineşti aşa cum le auzeau ei de la romanii şi grecii contemporani lor, ci aşa cum aveau să le pronunţe românii peste 19-20 de secole!
• Zeul suprem al dabogeţilor este, pe plăcuţe, Zamolxis, nume scris într-o mulţime de variante grafice (zamolkiu, zamolsko, zamolsxiako, zamolsxu, zamolsxuo, zamolxii, zamolxiu, zamolxsio) şi abreviat zam-xu, toate pornind de la rădăcina zamol-. În cele mai bune izvoare antice în care apare[10bis], numele acestui zeu este însă scrisZalmoxis, de la o tulpină zalmo-, pentru care de altfel optează şi majoritatea tracologilor. Ea este perfect analizabilă în plan indo-european ca un compus dinzalmo+xis[11]. Prima parte, dacul ζαλμός [zalmos] "piele de animal (probabil servind la protejarea corpului, platoşă)" era fără îndoială echivalentul tracului zelmis"apărătoare (poate tot din piele de animal), coif [coradical cu germ. Helm] şi de aici fig. protector (atribut foarte potrivit unui zeu)", corespondenţă fonetică extrem de importantă, care poate fi documentată şi cu alte perechi lexicale, ca de pildă trac -zenis = dm. -zanus/-zanos, trac Berz- (în nume de localităţi, cu sensul "mesteacăn") = dm.*barz(o)- (de unde alb. bardh-"alb", rom. bardz- "tărcat cu alb" şi "barză [ciconia ciconia])". Zalmo-xis însemna, aşadar, foarte probabil, "Domnul(Stăpânul) Protector". (cf. partea I a investigaţiei filologice asupra acestui nume, Atestările)

Toate aceste fapte, a căror listă ar putea continua, se pot constata de la prima lectură a textelor şi sunt suficiente pentru a convinge pe un om familiarizat cu textele clasice că tăbliţele nu sunt antice şi nici cópii după documente antice. Ele sunt, din punct de vedere filologic, atât de departe de realităţile antice, fie ele şi mai puţin cunoscute, cum sunt cele traco-dacice, încât nu lasă nici o altă posibilitate de interpretare în afara celei că sunt nişte artifacte moderne ale cuiva care nu avea multe în comun cu filologia clasică. Este o constatare care, în opinia mea, îl exclude pe B.P.Haşdeu ca posibil autor al lor. La nivel filologic, un fals al genialului Haşdeu ar fi fost mult mai rafinat şi, cu siguranţă, cu mult mai greu de depistat şi de dovedit.

Analiza statistică, atât cât am putut-o face, arată că în textele tăbliţelor nu se poate delimita un "fond principal" de cuvinte, aşa cum ne-am fi aşteptat la o limbă indo-europeană. Prima impresie este că plăcuţele conţin nume proprii, câteva cuvinte care se repetă (de cele mai multe ori în forme uşor diferite) şi texte de umplutură fără nici o semnificaţie, fiindcă este prea mare procentajul de cuvinte (ori secvenţe) care nu apar decât o singură dată.

Dincolo de această primă impresie, anume că textele, falsuri intenţionate, amestecă nume cunoscute cu şiruri fără sens, "de umplutură", constatăm, în urma transliterării, că ele par să fie scrise într-o limbă consistentă, cu un vocabular, o morfologie şi o sintaxă proprii, însă greu de stabilit exact, datorită multiplelor variante grafice ale cuvintelor.

Limba dabogetă, aşa cum reiese fără dubiu din formele numelor proprii şi ale cuvintelor identificate, are cam toate sunetele pe care le are şi limba română, cu excepţia lui /ă/ şi /î/ care, în lipsa unor litere adecvate, nu pot fi asociate nici unui grup vocalic anume. Aşadar vocalele sunt a, e, i, o, şi u, fără distincţie de cantitate (v. spre exemplu, mai sus, formele numelui lui Burebista). Consoanele nu cunosc opoziţia aspirate/neaspirate, aşa cum se vede din egalităţile χ=κ şi τ=θ deduse din numele proprii. /f/ trebuie să fi fost deci fricativa din română, el fiind în mod regulat transcris prin φ în numele cunoscute. Nu există (sau nu le-am descoperit) litere speciale pentru / ş/, /h/ şi / j/, ceea ce nu înseamnă că aceste sunete, ca şi /î/ şi /ă/, nu vor fi existat, ci doar că scrierea dabogetă, "încă imperfectă", nu avea semne speciale pentru a le reda. Primul din aceste sunete, / ş/, ar putea fi eventual presupus în unele cuvinte, ca de pildă în sii ori sie pentru care s-ar potrivi în unele contexte sensul conjuncţiei şi. În ce priveşte palatala, ea are cu siguranţă şi valoarea /ts/.

Întâlnim şi particularităţi fonetice, cum este introducerea vocalei epentetice /e/ (mai rar /u/) în unele grupuri consonantice, în special în grupuk st. Probabil că dabogeţii (uneori cu deprinderi fonetice surprinzător de etrusce ori micro-asiatice) aveau o dificultate în a pronunţa acest grup, fiindcă pe Boerebisto (care apare şi în această formă de două-trei ori) preferau să îl pronunţe Boerebiseto, nostro devine nosetro etc.

Cea mai frapantă trăsătură morfologică este aceea că substantivele, comune ori nume proprii, se termină toate în – o, ceea ce le dă un aspect caracteristic: boerobiseto,dačibalo, dabo etc. Aceasta este explicaţia finalului – o, şi nicidecum aceea că limba ar fi avut un sistem vocalic în care /a/ s-ar fi confundat cu /o/ ca în limbile slave ş.a.m.d., aşa cum am auzit de curând, pentru că în afara poziţiei finale /a/ nu suferă nici o alterare. Morfologia este bazată pe particule (pro- şi enclitice), deşi nu lipsesc şi unele desinenţe, ca –i sau – e, ambele ca mărci ale pluralului. Dintre particule unele pot fi identificate cu certitudine. Astfel, de şi du sunt, exact ca în franceză, prefixe cu rol genitival (posesive, de materie etc.). Dativul numelor proprii se face, foarte româneşte, cu lue ori lo(e) (lue dačibalo, lue boerobiseto, adică lui Decebal, lui Burebista). Po înseamnă foarte probabil "pentru", iar on (scris aşa în lipsa literei î?) înseamnă "în". Particula lo este încă şi mai românească:folosită enclitic, ea are rol de articol (=-ul(u), -lu), iar proclitic înseamnă "la" şi poate indica dativul. Foarte asemănătoare cu cele româneşti sunt şi unele locuţiuni prepoziţionale: on ančea (citit probabil /antsea/) = "în-aintea, în faţa"; on sotičo (=/on sotitsio/?) înseamnă " însoţit de, în compania lui" şi se construieşte cu du+subst. În două-trei cazuri, terminaţia – e pare să indice, ca în latină, un adverb (ex. detroge "?", cu formă invariabilă, ori on turnie, de la loc. prep. on turnio "între?").

Structura cuvintelor este categoric ne-indo-europeană, ele fiind, cu rare excepţii, alcătuite din silabe simple, deschise. Vocabularul este, prin forţa lucrurilor, redus la sfera semantică a textelor, adică cea istorică şi religioasă, aşa cum ne-o arată imaginile, numele proprii precum şi cuvintele traduse cu siguranţă. Dabogeta foloseşte mult compunerea lexicală, ambele componente putând fi flexionate. Spre ex., compusul maero- biro, despre care voi vorbi ceva mai jos, apare de câteva ori la plural, în forma maire- biri.

Cuvântul cel mai frecvent este dabo, echivalentul fonetic evident al lui dava. Pe tăbliţe el apare numai în compuşii ğetodabo şi daboğeto al căror sens, destul de greu de definit exact, corespunde - în mare - conceptului de patria (noastră strămoşească) geto-dacică. Aceştia apar frecvent în sintagme ca nosetro daboğeto/ğetodabo patria noastră saudacii noştri ori lue (du) daboğeto/ğetodabo (al) dacilor ori (al) Daciei . Prin urmare dabo nu înseamnă, ca şi dava, cetate, oraş, aşezare [12]. Pentru această din urmă noţiune în tăbliţe se foloseşte un cu totul alt cuvânt, anume talipiko (probabil un feminin, la pl. talipiče, cu palatalizarea specific românească), un termen pentru care nu am putut găsi nici o etimologie plauzibilă. În câteva tăbliţe, cetăţile din imperiul roman mai sunt numite şi četo (pl. četue), provenit mai degrabă din it. città (fr. cité) decât de la rom. cetate.

Se întâlnesc apoi numeroase denumiri de funcţii şi demnităţi, din care, trebuie spus, lipsesc cu totul cele cunoscute din sursele istorice, precum tarabostes, comati, pilleati,ctistai etc.:

- mato (rege). Acelaşi sens ar fi trebuit să aibă şi basileo, împrumutat din grecul basileus (rege), dar acesta, întocmai ca şi matiko, este folosit pentru a desemna un rege mai mic, un regişor local. În n.130, duro (probabil Duras/Diurpaneus) figurează ca basileo în vremea când mato era dačibalo; în n.58 mato este boerobiseto, în timp ce moliseioşi sarmis sunt numiţi basileo.

- kilearko/kiliarko, însemna general şi nu hiliarh [13], de vreme ce Fuscus este un kiliarko al Rumunilor. Prescurtat χ .

- kotopolo (abreviat k) este poate marele preot. El corespunde oarecum lui pontifex maximus (pentru că o dată se menţionează şi un kotopolo anonim al romanilor [n. 121]), dar dintr-una din tăbliţe rezultă că e vorba de funcţia, specifică dacilor dar şi dabogeţilor, a marelui preot, în acelaşi timp coregent. Conducerea dabogeţilor aparţinea astfel unuimato şi unui kotopolo, acesta din urmă fiind şi cel care, judecând după unele imagini, pare să fi investit regii.

- eri(e)ğero, cu sens neclar, pare să indice mai degrabă un rang ierarhic ("şef, suprem" etc.), pentru că poate exista kiliarko erieğero

-o funcţie(?) frecvent numită, care mi-a rămas cu totul neclară, este maero-biro (cu β citit /v/, ca în neogreacă, s-ar pronunţa maero-viro, construit poate cu vir, ca în duumvir, decemvir. Dacă maero- este cumva legat de lat. maior, atunci am avea de a face cu un maior-vir =germ. Gross(e)mann). Însă, într-o tăbliţă care spune că imaginea îl prezintă pe Decebal cu maero-biroul său, acesta nu poate fi identificat decât cu spiritul care-i pluteşte deasupra.

La imperiu, foarte probabil sinonim cu putere, se spune nobalo (dacă se pronunţă novalo, atunci ne putem gândi la un etimon rom. năvală).

Mulţime este glotelo(articulat, cf. gloată cuvânt de origine slavă).

Armată, trupe se spune armoso, trupeo; primul din ele pare a fi un derivat (colectiv) al lui armo "arme?, armată?"; celălalt s-ar putea uneori traduce şi prin trofeu.

Pentru sanctuar, templu avem doi termeni siguri: kopono şi bis(i)ko, identificaţi cel mai adesea prin aceea că aparţin du dieo zabelo, unde dieo= zeu iar zabelo= război,probabil şi el articulat, pentru că există şi zabio, fără – lo (eventual o variantă a lui zobio, care pare a însemna tratat, înţelegere).

Cuvântul pentru râu, fluviu, este bulgărescul reka (una din tăbliţe începe cu cuvintele istro ğeta reka). Apare chiar şi pluralul articulat din această limbă, rečite, deşi nu ştiu dacă şi pe tăbliţe are aceeaşi funcţie.

Dintre verbe, unele pot fi cu certitudine traduse, cum este purčedo = purced, merg. Verbele pot fi relativ uşor identificate în text, datorită unor mărci, multe specifice bineînţeles...limbii române: sufixele - ero, - ezo (şi chiar – eazo!) şi - esko, participiile în - ndo, - nto (prezent), în – so (- xo, - pso) şi – to (perfect). Şi la unele forme verbale este limpede că pluralul se face cu – i- înaintea sufixului ori desinenţei (ex.: purčedo= merge, dar purčedio= (ei) merg). Alte verbe traduse cu mare probabilitate sunt pudo a jura,prindo (part. perf. prinso) a prinde şi stopito a opri (de la engl. to stop) .

Interesante sunt şi apelative ca strato (stradă, drum), atlo (luptă, de unde ato duşman, adversar), katenoe (lanţuri, fără îndoială un plural al lui kateno=lat.catenae), filoprobabil fiu etc., în afară de "neologismele" evidente, ca falanğeo, kiliarko şi celelalte.

Un Esperanto balcanic?

Ca să nu lungesc în mod inutil această succintă prezentare a limbii, trebuie spus că tot acest mixtum compositum este în sine o demonstraţie că limba plăcuţelor este de inspiraţie modernă, preferinţa autorului pentru termenii româneşti indicând cu destulă claritate naţionalitatea acestuia. Şi totuşi, poate că nu avem de a face, cum ar putea părea din exemplele date mai sus, doar cu o învălmăşeală de cuvinte luate la întâmplare din diverse limbi şi schimbate ici şi colo, după ureche, pentru a nu fi chiar identice cu sursele lor. Toată această babilonie, în sens biblic, poate avea o explicaţie serioasă, căci mlte din trăsăturile limbii dabogete sunt, până în detaliu, asemănătoare cu cele ale limbii esperanto, creată de doctorul polonez Zamenhoff în a doua jumătate a sec. 19 şi prezentată public pentru prima oară în 1887, în cartea "Internacia lingvo", sub semnătura (pseudonimul) dr. Esperanto ("(omul) care speră"). Tăbliţele puteau fi create poate un deceniu după această dată, în jurul lui 1900.

Şi aici substantivele, incluzând numele proprii, au terminaţia o: Francio (Franţa), Tracio (Tracia), Rumanio (România), Romiano(Roman), Romio (Imperiul Roman). Există foarte puţine desinenţe, una fiind – i-ul de plural. Pluralele substantivelor au deci în esperanto finalul specific – oi (scris – oj): Francioj, Tracioj etc., corespunzând foarte numeroaselor cuvinte în – oe din tăbliţe. Morfologia esperanto se bazează pe un sistem simplu de afixe. Câteva prefixe (puţine la număr) creează rădăcina cuvintelor cu rol de instrument gramatical din limbile naturale, aşa-numitele corelative: t- demonstrativ general, č- demonstrativ de apropiere, k- interogativ/relativ, toate identificabile şi în tăbliţe (dar numai pentru čeo, čio am putut cu certitudine stabili sensul "acesta, aceştia"). Împrumutul lexical din limbi moderne este principala sursă a vocabularului esperanto care, prin definiţie, trebuie să reprezinte toate grupurile lingvistice. Acelaşi lucru a făcut şi autorul nostru, dar pornind de la vocabularul limbii române, la care a adăugat cuvinte bulgăreşti, greceşti şi franţuzeşti (sekorio şi edo spre exemplu par să provină din secours şi aide). O altă sursă lexicală este în esperanto compunerea, or, cum am văzut, compuşii de tip kotopolo, maerobiro etc. sunt numeroşi în tăbliţe. Alte cuvinte, nu puţine, aparţin chiar limbii esperanto oficiale, ca, de pildă, viro "bărbat", strato "stradă", filo "fiu" şi altele. Şi inventarul fonetic este asemănător, căci esperanto are /č/, /ğ/, c (=/ts/), ca şi plăcuţele, în care semnul  trebuie uneori citit /ts/, cum este de pildă în domičio=/domitsio/ (Domitius, adică Domitianus). Limba esperanto, ca şi româna şi italiana, foloseşte grafia fonetică, ceea ce ar explica şi formele de tipul Pitagora, Egipt etc.

Concluzii

E de neînţeles de ce cineva care şi-a dat atât de multă silinţă să creeze o lume întreagă, cum este cea a dabogeţilor, şi care a cheltuit atâta osteneală pentru a confecţiona tăbliţele, nu a încercat aproape deloc să-şi acorde creaţia cu cunoştinţele ştiinţifice, mai ales istorice şi lingvistice, ale epocii sale. Această nedumerire nu se poate explica decât într-unul din două feluri: fie anonimul nostru a trăit într-o vreme în care cunoştinţele despre daci erau într-adevăr sumare, adică cel mult până la jum. sec. 19; fie el nu a intenţionat niciodată, oricum nu de la început, să facă din tăbliţe nişte falsuri istorice.

Dacă ne-am afla în faţa unui fals, atunci grosolănia acestuia este de neexplicat. Începând cu literele chirilice care sar imediat în ochi şi continuând cu convenţiile de scriere imposibile chiar şi pentru cineva care nu ştie deloc greceşte, cu pocirea neverosimilă a numelor istorice (câtă vreme un falsificator ar fi urmărit, dimpotrivă, să redea aceste nume cât mai convingător), cu aspectul arabo-egipteano-cretano-mayaş al plăcuţelor, toate acestea aflate în contrast evident cu cunoştinţele istorice şi lingvistice la care autorul nostru putea avea acces (chiar dacă el şi le va fi luat din traduceri şi enciclopedii), mă fac să cred că intenţia plăcuţelor (ori măcar cea iniţială) nu a fost să devină ceea ce par ele astăzi, adică falsuri istorice. Ele sunt "jocul secund" al unui artist, materializat într-un univers fictiv: o istorie, un popor, o limbă şi o scriere, şi care şi-a făcut apoi o ocupaţie (fără nici o îndoială pe parcursul mai multor ani), din a explora acest univers. Poate că el nu a avut niciodată intenţia să-şi prezinte această operă de artă sui-generis ca pe un fals istoric, ori poate că această idee i-a venit mai târziu, aşa cum pare să indice faptul că plăcile au fost multiplicate. În ciuda aproximărilor făcute de curând, confecţionarea lor nu este nici costisitoare şi nici complicată. Plumbul putea fi procurat în timp, puţin câte puţin, iar tehnologia este simplă şi la îndemâna oricărui om cu puţină pricepere şi talent: matriţele se fac din lut, eventual ars, cu ajutorul unor poansoane din lemn cioplit şi şlefuit, topirea şi turnarea plumbului în matriţe putându-se face şi în bucătăria unei case de ţară. Mai complicate ar fi piesele de bronz, deşi meşterii făurari tradiţionali pot topi piese mici de bronz doar cu ajutorul unei sticle de petrol ori de spirt. Tocmai de aceea cred că piesele de bronz păstrate, adică nişte medalioane de mai mici dimensiuni, unele – dacă nu mă înşeală memoria - lucrate doar pe o singură faţă, sunt nişte încercări, probabil prea costisitoare, care l-au convins pe autorul nostru să renunţe la transpunerea plăcuţelor în acest metal greu de topit.

O altă posibilă pistă de investigat, pentru cei ce vor avea curiozitatea să o facă, este indicată de evidentele şi multiplele simboluri religioase prezente pe tăbliţe. Este foarte posibil ca impulsul creării lor să fie legat de o menţiune a lui Dinysios Thrax care, citând pe Heraclit, afirmă că preceptele tracului Orpheus care, cum ştim, avea o filozofie şi misterii proprii, şi din opera căruia nu ni s-au transmis decât câteva strofe, ar fi fost scrise pe plăci de aur îngropate în muntele Haemus. Or, simbolurile cele mai frecvente de pe tăbliţele nostre sunt tocmai cele ale animalelor orfice: taurul, şarpele (dragonul) şi leul. Să nu uităm că ne aflăm în secolul teozofic al Helenei Blavatska ai cărei ocultişti au fost cei care au studiat vechile sisteme esoterice şi practici magice, între care şi aşa-numitele defixiones, tăbliţe de plumb cu scop magic (vrăji, blesteme) descoperite în număr destul de mare în toată lumea romană, unele din ele conţinând formule în altă limbă, de sorginte probabil semitică însă având uneori cuvinte cu sonoritate ciudat de apropiată de cele din limba dabogeţilor noştri.

Oricare ar fi motivaţia şi explicaţia creării tăbliţelor atât de controversate acum, orice judecată asupra lor trebuie să pornească de la realitatea mai presus de orice îndoială, şi constatată la toate nivelele analizei filologice, că ele nu sunt nici dacice şi nici antice, şi prin urmare nu pot avea nici o valoare în ce priveşte istoria poporului român şi a limbii române. Acesta este, cu siguranţă, şi motivul pentru care înaintaşii care le-au văzut, oameni cu o profundă cunoaştere a antichităţii şi limbilor clasice, nu le-au acordat nici o atenţie ca posibile izvoare, existând prin anii '60, după unele zvonuri, chiar intenţia de a le topi.

Pe de altă parte însă, nu putem să nu constatăm că tăbliţele alcătuiesc un corpus unic în lume. Lăsând la o parte disputa fără nici o bază şi fără nici un rost în jurul autenticităţii dacismului lor, ele îmi apar ca o manifestare de artă. O artă naivă, creată poate de cineva fără multă cultură clasică, însă cu totul originală şi care, în ultimă instanţă, vădeşte munca de mulţi ani, universul şi sufletul unui om. Văzute astfel, şi învăluite în misterul autorului şi al finalităţii lor, plăcuţele de plumb dabogete ar putea fi valorificate măcar într-un album, dacă nu într-un volum monografic, şi expuse într-un muzeu pentru a fi văzute de publicul larg.

Ideea prof. Nestor şi, în anii din urmă, a prof. Suceveanu, de a le publica, este fără nici o îndoială cea justă, fie şi numai pentru a dezamorsa controversa creată astăzi. Ar fi fost însă bine ca ele să fie publicate într-o ediţie ştiinţifică, în care atât modernitatea şi deci ne-dacismul lor, cât şi originalitatea şi valoarea lor artistică să fie argumentate de specialişti în aceste domenii.

Note

1.În cele ce urmează, în scopul de a evita perifrazele improprii, lungi şi echivoce pentru a numi scrierea, limba şi naţionalitatea poporului de pe aceste plăcuţe, voi folosi (uneori şi fără ghilimele) termenul utilizat chiar de autorul lor, care nu le numeşte dacice ori getice, ci dabogete.

2.Cele foarte puţine excepţii sunt în realitate abrevieri, ca de ex. soč armoso[tb.5] pentru sočeo armoso[tb.120]

3.Nu de către un amator, aşa cum se susţine uneori, în mod greşit, ci de către un specialist în cifruri din cel de al II-lea război mondial, arhitectul englez Michael Ventris, care şi-a asociat la această sarcină un reputat filolog clasic al vremii, pe elenistul John Chadwick, profesor la Cambridge.

4.Pentru grecii vechi o vocală lungă era un sunet diferit de cea scurtă, la fel cum în engleza de astăzi numai lungimea vocalei /i/ face diferenţa de sens între cuvinte ca ship "navă" şi sheep "oaie".

5.Formă neîntâlnită nici azi, după câte ştiu eu, decât în machidon(i)= aromân(i). Numele Macedonean desemnează trei realităţi etnice şi lingvistice complet deosebite: 1.Pe vechii macedoneni (ai lui Filip şi Alexandru cel Mare), înrudiţi cu grecii şi probabil şi cu tracii, de la care şi-au luat numele şi cele două Macedonii istorice din nordul Greciei. 2. Pe macedonenii moderni (locuind azi în FYRO Macedonia), popor slav a căror limbă este un dialect al bulgarei şi 3. Pe aromâni în general, (mai ales în variantamachedoni/machidoni) după numele regiunii Macedonia în care locuiau în număr mare, de la graniţa cu Albania şi Epirul până la Salonic (ar. Sărună)

6.În pofida convingerilor şi afirmaţiilor unora dintre tracomanii de astăzi care, neştiind de existenţa acestor legi, cred că pot deriva orice cuvânt din orice cuvânt. Acesta este de altfel şi "principiul" minunatelor lor traduceri: este suficient nu neapărat să semene, ci să aibă cât de cât ceva în comun, fie şi un sunet, ca un cuvânt să fie declarat acelaşi cu corespondentul său român, dorit de autor. În acest fel putem traduce orice, oricum, cu un dezavantaj destul de neplăcut: dacă dai acelaşi text mai multora, fiecare îl va înţelege şi îl va traduce altfel.

7.În realitate, la scrierea plăcuţelor erau imprimate mai întâi imaginile şi apoi literele, în funcţie de spaţiul liber rămas.

8.Sarmio apare ca mato (rege) în vreo 3-4 tăbliţe. Despre un rege Sarmis vorbeşte şi N.Densuşianu. Numele apare exclusiv pe nişte monede "dace", falsuri numismatice din sec. XVII, cum a demonstrat Frz.Xav.Hene, Beyträge zur Dacischen Geschichte, Hermannstadt, 1836, p.16 (în notă).

9.Este vorba de orăşelul Novae numit "de sus", pentru a nu se confunda cu Novae-Svištov în Bulgaria, oraş mare.

10.Cu confuzia arhicunoscută între literele ΛΙ (λι[li]) şi N (ν[n]) în epigrafia şi paleografia greacă.

10bis. Aşa cum voi arăta în partea a 2-a a studiului despre Zalmoxis (v. partea I, Atestările), sursele informaţiei despre Zalmoxis, pentru cei mai mulţi din autorii ulteriori, sunt Herodot şi Platon. Varianta Zalmoxis pentru Zamolxis, ca de altfel şi Salmoxis, trebuie să fi apărut într-una din foarte numeroasele copii ale Istoriilor, operă printre cele mai citite în antichitate, după cele homerice. Or, manuscrisele cele mai bune [meliores manuscripti; calitate stabilită de editori, prin comparaţie] ale acestora dau Ζάλμοξις. Nu poate fi o simplă întâmplare că dintre atestările cele mai vechi, Herodot are Zalmoxis în manuscrisele cele mai bune, iar Platon are numai această variantă. Porphyrios, singurul dintre antici care s-a ocupat chiar de etimologia numelui, ne arată clar că Zalmoxis era forma legitimă, constatând în acelaşi timp că 'unii' o iau de bună pe cealaltă (care n-are nici o legătură cu 'pământul', ci înseamnă 'om străin').

11.zalmos, care însemna şi "(haină din) piele de animal", corespondentul tracului zelmis (înrudit cu germ. helm "coif"), trebuie să fi avut sensul iniţial de "apărător, protector", iarxis poate fi apropiat de v.pers. şi avest. kšay-"rege, stăpân" (în cuvântul kšayaþiya "rege" şi în numele Xšayarša "Xerxes"). Zalmo-xis se putea deci traduce prin "stăpânul protector".

12.Etimologia lui este clară şi necontestată de nici un cercetător modern: ie. *dhe-wo, un derivat al rădăcinii *dhe "a aşeza, a pune", probabil format la fel ca şi gr. Θῆβαι [Thēbai] şi trac -dama (în Uscudama, Sadama).

13.Hiliarhul (ori chiliarchul), de la gr. χιλίαρχος, era cel care comanda peste o mie de soldaţi