Ada Kaleh (din limba turcă Ada Kale, însemnând Insula Fortăreață) a fost o insulă pe Dunăre, acoperită în 1970 de apele lacului de acumulare al hidrocentralei Porțile de Fier I. Insula se găsea la circa 3 km în aval de Orșova și avea o dimensiune de circa 1,7km lungime și circa 500m lățime. Era populată de circa 600 de turci.
Insula Ada Kaleh era pentru locuitorii din regiune un punct turistic îndrăgit datorită prețurilor (fiind scutită de impozit) mai scăzute, pentru cumpărarea delicateselor turcești, bijuterii și tutun. Insula a fost renumită și pentru creșterea trandafirilor, și producerea uleiului și a parfumului din acestea.
Insula a fost locuită încă din antichitate. Herodot amintea de Cyraunis, despre care scrie că lungimea insulei este de 200 de stadii, îngustă, plină de măslini și de viță sălbatică. Prima atestare documentară este un raport al Cavalerilor Teutoni din 22 februarie 1430, despre fortificațiile bănățene, care vorbește despre insula Saan cu 216 oameni. De la 1430 devine cunoscută ca Ada Kaleh.
Din cauza poziției strategice a insulei, în conflictul imperiului habsburgic cu cel otoman insula Ada Kaleh a avut o importanță deosebită. În anul 1689 armata austriacă a construit o fortăreață împotriva Imperiului Otoman. În următoarele decenii, ocupația insulei Ada Kaleh s-a schimbat de mai multe ori între Austria și Imperiul Otoman. În urma Tratatului de Pace de la Belgrad din 1739, insula a rămas permanent turcilor, cu scurte întreruperi temporare în favoarea austriecilor între anii 1789 și 1791.
Uitată la Congresul de pace de la Berlin (1878), insula Ada-Kaleh a rămas posesiune turcă aflată sub ocupație austro-ungară până în anul 1918/1920, când a devenit teritoriu românesc. Majoritatea populației insulei era de origine turcă.
Înaintea creării lacului de acumulare de la Porțile de Fier, principalele obiective istorice de pe insulă au fost demolate. Încercarea reclădirii lor în aval pe insula Șimian în anii următori, a fost însă fară succes, majoritatea locuitorilor preferând să se mute în alte regiuni ale României (de ex. Dobrogea) sau să emigreze în Turcia. Ideea de a reconstrui insula Ada Kaleh nu a fost însă abandonată.(Wikipedia)
Arheologii de la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva scot la lumină o cetate ridicată după tipicul celor din Munţii Orăştiei, dar care lipseşte din circuitul turistic, deşi e mai accesibilă.
Cetatea dacică de la Ardeu lipseşte din circuitul turistic, deşi arheologii spun că este ridicată după tipicul celor din Munţii Orăştiei. Cetatea care străjuia drumul dacilor spre aurul din Apuseni aşteaptă încă să fie restaurată şi vizitată de turişti. Până atunci, continuă să ascundă fel şi fel de mistere cu desluşirea cărora câţiva arheologi se luptă an de an.
La Ardeu (comuna Balşa, judeţul Hunedoara) se poate ajunge mult mai uşor decât la Sarmizegetusa Regia sau la Blidaru, drumul asfaltat trecând chiar pe lângă dealul cetăţii. Locul nu are parte de atenţia turiştilor din cauza pantei abrupte pe care se urcă în cetate şi a lipsei organizării administrative.
Cele 25 de trepte Între două rânduri de chei, muşcat parcă de unul dintre uriaşii care se spune din bătrâni c-ar fi trăit în zonă, un deal apare chiar înainte de intrarea în satul Ardeu. Un panou metalic pe care rugina începe să-şi facă de cap te ajută însă să te apropii de adevăr. În dreapta lui, o cărare înverzită urcă uşor câţiva metri, după care începe să şerpuiască scurt şi abrupt preţ de vreo 10 minute, lungi şi chinuitoare, până sus.
Sunt vreo 250 de trepte săpate în pământ abia anul trecut de către echipa de arheologi care urcă-n fiecare vară de zeci de ori în cetate pentru a încerca să mai elucideze câte un mister al locului. Chinul urcuşului trece însă repede, mai ales după ce constaţi că ai urcat o diferenţă de nivel de peste 100 de metri în doar 10 minute.
Eşti apoi atras să mergi direct spre marginea “cariei” imense a dealului. Hăul de desubt este atenuat vizual de căpiţele de fân din ograda ce se deschide sub picioarele tale. Până la ele însă treci cu privirea peste “patul” carierei de calcar închisă cu vreo şase ani în urmă. De aici, imaginea este uşor înfricoşătoare, dar şi mai spectaculoasă decât cea de jos, din drum.
Cetatea cu un singur zid
Cetatea Dacica de la Ardeu
Datorită configuraţiei locului (o culme lată de doar patru metri care se continuă, la vest, cu o pantă domoală şi apoi un perete de stâncă, la nord cu altă pantă abrubtă, şi la sud cu cariera), ai fi tentat să crezi că cetatea a avut un singur zid, pe latura estică, cea pe care se urcă şi acum până la ea.
“Noi săpăm aici de 10 ani şi este vorba despre o cercetare sistematică. Prima cercetare pe care eu o consider serioasă, a cetăţii, a avut loc în anii ’70″, spune arheologul Mihai Căstăian, de la secţia din Orăştiei a Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva.
“Cetatea de la Ardeu este extrem de importantă pentru că aceasta şi cea de la Piatra Craivii, sunt sigurele cetăţi antice despre care ştim sigur că au fost dacice amplasate la nord de Mureş. S-a descoperit aici şi un zid medieval pe care unii specialişti doreau să-l mute cu totul jos, mai aproape de drum, ca să fie mai vizibil. O prostie după părerea mea. În fine, revenind la cetatea dacică, aceasta era ridicată după tipicul celor din Munţii Orăştiei. Se aseamănă, de exemplu, cu cele de la Costeşti, Cucuişi sau Cugir ca organizare. Rolul ei era unul strategic, acela de a străjui drumul dacilor spre zonele aurifere din Apuseni. Locul era ideal pentru o cetate de acest fel”, adaugă arheologul.
Cum să scapi de braconieri folosind capace de bere
Cetatea de la Ardeu vămuia drumul spre minele de aur, iar datele istorice şi legendele pe care încă le mai spun bătrânii satului despre o mare comoară de aur (boi de aur, înhămaţi la un car de aur, plin cu monezi tot din aur), păzită de uriaşi, au atras în zonă mulţi posesori de detectoare de metale, mai ales după Revoluţie. Căutările lor s-au intensificat în jurul anului 2000, când apăruseră deja zvonurile despre găsirea unor brăţări mari din aur, lângă capitala Daciei, Sarmizegetusa Regia, “peste râu”, în Munţii Orăştiei.
Ultimul caz anchetat de poliţie a apărut în 2006, când pe o coastă din zona nord-vestică a dealului s-a descoperit o grotă săpată de braconieri. “Aici a fost o peşteră umplută. Braconierii
Zidul cetatii de la Ardeu
au săpat vreme de două luni, zi şi noapte, fără să fie deranjaţi de nimeni. Au intrat în pământ pe o lungime de 14 metri şi au scos, aproximez eu, un vagon de pământ şi rocă, în căutare de comori”, mai spune Mihai Căstăian.
Pentru cei care se mulţumeau să se plimbe cu detectorul de metale în zonă a găsit o soluţie simplă: plasarea unor ţinte false. “Am luat capace de sticle de bere, în special de la berile care aveau acele promoţii cu premii. Cu o rangă le-am afundat în pământ la 40-50 de centimetri. Când veneau băieţii cu detectoarele şi ajungeau în acele puncte, începeau să sape. Ca să ajungă la ţintă trebuiau să scoată cel puţin o treime de metru cub de pământ, cât obişnuitul con de degajare. De găsit, găseau capacul de bere pe care scria “Mai încearcă o dată”. Aşa s-au liniştit”, conchide arheologul Căstăian.
Fierar dac
PROIECT
Parc arheologic, peste 10 ani
Arheologii nu se plâng de lipsa turiştilor, fiindcă aşa pot lucra liniştiţi. Şi au serios de lucru. Doar în vara aceasta au descoperit un cuptor de mari dimensiuni, pentru fier şi bronz, datând din epoca dacică şi ridicat oarecum peste unul şi mai vechi. Cetatea de la Ardeu ar putea arăta cu totul altfel peste 10 ani.
“Vrem să realizăm aici, la scară mică, ceea ce ar trebui realizat în Munţii Orăştiei: un parc arheologic. Dorim să ridicăm din nou palisada de pe marginea estică. Vrem să refacem turnul-locuinţă. Ne-am dori şi o punte pe frânghii de pe cetate până la peştera de pe Pleşa Măzii (deal pe al cărui versant estic se află peştera în care se spune că s-ar fi aflat comoara cu boii şi carul din aur – n.r.). Pentru porţiunea dealului distrusă de carieră avem două variante: realizarea unui amfiteatru antic, sau «plombarea» acestei carii imense cu deşeuri şi readucerea întregului deal aproape de forma sa iniţială”, afirmă arheologul Mihai Căstăian.
“Niciodata adoratorii lui Zalmoxis n-au înteles sa cedeze fara lupta” afirma un istoric contemporan. Aceasta credinta în nadejdea existentei razboinice vine din adâncul unui crez deosebit de alte popoare ale timpului. Vasile Pârvan îl surprinde esential în etica – “…sufletul e nemuritor. Trupul e o împiedicare pentru suflet de a se bucura de nemurire: de aceea el nu are nici un pret, poftele lui nu trebuie ascultate, la razboi el trebuie judecat fara parere de rau. Omul nu poate ajunge la nemurire decât curatându-se de orice fel de patimi, carnea, vinul, femeile sunt o murdarire a sufletului. Prin ascelasi monoteism, dacii respectau precepte crestine înainte de crestinism.”
Pentru daci, odiseea sfântului Andrei a venit în întâmpinarea ethosului zalmoxian. O viziune a modelelor exemplare confirmata de Porphirios atunci când relateaza ca pe Zalmoxis, daco-getii “îl adora ca pe Heracles”. Ni se dezvalule astfel si un alt aspect al principiului zalmoxian, care duce la existenta unui cult al eroismului “la cele mai razboinice populatii” – cum numea Pliniu cel Tânar pe stramosii nostri.
Istoriografia a dat numeroase valente timpului: ciclic, spirala, vertical. Mircea Eliade vorbea despre un timp al oamenilor cavernelor precum si de unul al grecilor ca un timp ciclic, mitic al eternei reîntoarceri. “Din traci s-au nascut românii” spunea Mihai Eminescu intuind esenta etnica a poporului român. Românii au mostenit de la daci, ramura nordica a tracilor, tipul si trasaturile de suflet întru Zamolxis.
Constantin Brâncusi, sculptorul român al universalitatii, a însufletit într-o binecunoscuta sculptura a sa, “Cumintenia Pamântului”, o trasatura ingenua de bun simt încarnat din spiritul neamului nostru. Popor cu adânci radacini taranesti, în spatiul mioritic, românii au cultivat bunul simt, smerenia, buna vecinatate. Peste ei, de-a lungul istoriei au trecut toate invaziile barbare din spatiul euro-asiatic. Ei au ramas aici ca o piatra din muntele Kogaionului. Aceasta trainicie telurica izvoraste din originea milenara, de la începutul vietii umane, a stramosilor neamului românesc, pe aceste meleaguri carpato-danubiano-pontice. Din aceasta experienta milenara s-a nascut întelepciunea “Cumintenia Pamântului”.
Viata pe aceste meleaguri “gura de rai” a fost supusa permanentei incursiuni barbare. Daco-românii s-au aparat, razboit, rasculat, numai atunci când “a ajuns cutitul la os”.
O alta fateta a spiritului nostru o gasim în acel weltanschaung razboinic, haiducesc, “a se face nemuritor” (Herodot): care este sufletul zalmoxian, sub semnul lupului. Lup -”daos”- este numele de origine indo-europeana a dacilor ca temelie a “Cuminteniei Pamântului”. De la daci, românii au mostenit aceasta sinteza între “cumintenia pamântului” si spiritul trairii razboinice”. Ovidiu, exilatul do la Tomis, a intuit aceasta traire spirituala în cele doua poeme din “Tristele” si “Scrisori din Pont”. Iata versunile din “Tristele”, dacii: „au glas aspru/chip salbatic, si sunt cea mai adevarata întruchipare a lui Marte/ Parul si barba lor n-au fost tunse niciodata/ Mana lor dreapta e totdeauna gata sa înfinga cutitul / pe care îl are legat la sold orice barbar.”
În “Scrisori din Pont” Ovidiu spunea: “…un batrân, care întâmplator se afla în acea adunare,/ raspunse vorbelor mele astfel,/ Si noi, bunule oaspe, cunoastem numele prieteniei,/ noi care locuim departe de voi, la Pont si la Istru”.
Prin aceasta mostenire ancestrala zalmoxiana românii s-au ridicat întotdeauna la lupta, razvratire, razboi de câte ori fiinta lor a fost agresata de factori externi. Astfel, din adâncul metafizic al trairii românesti s-au nascut simboluri nationale unice, colectivitati unite în individualitate, personaje tragice prin destinul lor: Burebista, Decebal, Gelu, Mircea, Stefan, Mihai, Horea, Tudor, Avram Iancu, Antonescu. Sunt numai suflete din sirul lung al eroilor neamului. Românii au creat propriul lor timp, cel al trairii telurice, chtonice ancestrale, metafizice – Timpul transcendentei ce leaga pe Pamânt si în Ceruri omul si neamul cu Dumnezeu într-o trinitate a vesniciei.
Pentru neam sacrificiul eroului reprezinta mântuirea sufletului colectiv. În acest fel se explica sacriflciul individual al celui mai bun si frumos fiu al neamului, pe altarul credintei lui Zalmoxis (fapt consemnat de Herodot) pentru victoria în razboi – Fiinta Omului pentru perenitatea fiintei Neamului, într-o simbioza indestructibila. Pentru români, urmasii dacilor, mitul, credinta în Zalmoxis, în “a te face nemuritor” se substituie Vechiului Testament. Pornind de la aceasta adorare a lui Zalmoxis de catre vechii daci, putem descoperi cai nebanuite ale sufletului stramosilor nostri.
Dacii sunt cel mai deosebit popor din spatiul european si universal. O sinteza unica de cultura si civilizatie originara. Ei sunt dupa Nicolae Densusianu obârsia panthenonului grec, scuar al zeilor. Dacii “cum îsi spun ei însisi si cum le zic si romanii” (Dio Cassius), au fost cu siguranta “cei mai viteji si mai drepti dintre traci” (Herodot). Originea lor a nascut multe controverse, dar datorita cercetarilor din ultimii ani, în special ale lui Nicolae Miulescu prin cartea “Dacia – Tara Zeilor” s-au dezvelit multe secrete despre trecutul stramosilor nostri. Nicolae Miulescu afirma ca populatia continentului nostru are la baza doua mari grupuri de europeni care, având aceleasi radacini de la omul erei glaciare, s-au diferentiat unul de celalalt pâna au format astfel doua mari familii înrudite. Ramura nordica, pe care o numim baltica -masuriana (…) popoarele germanice si cele slave (…) cea de-a doua ramura, ramura de sud, era formata din acea populatie care s-a dezvoltat în bazinele mai joase si a devenit ceea ce am numit noi carpato-dunarenii (carpato-istrieni)…” “Dacii s-au nascut sub semnul lupului, al razboiuIui, înca din timpuri imemorabile, legendare. “Grupul carpato-dunarean, dezvoltându-se ca un prim nucleu în tara din urul muntilor (…) de unde cele mai frumoase râuri se îndreptau spre Dunare (Istrul), care le aduna în apele ei curgatoare, dupa ce a adoptat viata de tip pastoral a început sa se simta tot mai înghesuit între dealurile natale” (Nicolae Miulescu). Asa cum grecii au prin Homer, legenda razboaielor Troiei, Nicolae Miulescu vine cu teoria unui razboi, un fel de Goterdamerung al dacilor sustinând o cucerire de catre stramosii nostri a subcontinentului indian, aducând pentru aceasta afirmatie dovezi de asemanare între limba dacasi cea sanscrita. Nicolae Miulescu aseaza epopeea razboinica din Mahabharata si Ramayana la originea spiritului razboinic al dacilor. Ion Horatiu Crisan în Civilizatia geto-dacilor vorbeste despre influenta miceniana asupra caracteristicilor armelor de lupta dace în epoca bronzului. Dar mergând pe linia teoretica care o impune Nicolae Densusianu în “Dacia preistorica” vom putea sustine ca topoarele de lupta din tezaurul de la Tufalau sau sabia de la Perisani – toate cu profunde caractere miceniene – dupa I. H. Crisan – pot fi considerate prin teoria lui Nicolae Densusianu ca originare din spatiul carpato-dunarean. Un model al mijloacelor de lupta pe care micenienii, vechi greci, il preiau de la daci. În acest mod au preluat si orfismul sau samânta filosofica a lui Pitagora.
Dacii – în semnul lupului -dupa o ipoteza a lui I. H. Crisan îsi trag denumirea “dintr-un cuvânt -daca – ce ar fi desemnat un pumnal scurt cu lama curba, armä specifica a geto-dacilor, numai ca un asemenea cuvânt nu este atestat în texte literare sau inscriptii. Arma specifica dacilor în textele de limba latina se numeste sica.” Mai degraba exista o apropiere între denumirea dacilor cu indo-europenismul “dhaukos”, ce înseamna lup. Deci aceasta asemanare justifica apropierea pe care o face I. H. Crisan, ca “legatura între numele dacilor prin lup sugereaza originea totemica ce ar putea fi sustinutasi de stindardele în forma de cap de lup întâlnite pe Columna lui Traian sau pe ceramica”. La daci religia se interfera intr-o sinteza inseparabila cu doctrina militara.. Herodot remarca doua lucruri la daci “daca ar avea a singura conducere si s-ar întelege între ei ar fi dupa parerea mea de neînfrânt si cu mult mai puternici decât toate semintiile pamântului” si faptul ca “stapânesc mestesugul de a te face nemuritor. (…) si faptul ca ei nu mor si ca cel care piere se duce la Zalmoxis”. Numai aceasta credinta organica explica marile victorii ale dacilor în luptele cu scitii, persanii, macedonenii, celtii sau romanii.
Sunt interesante de analizat doua texte ale unui istoric antic, Strabon, pentru a surprinde strânsa legatura între cele trei elemente de rezistenta ale neamului dac: Zalmoxis, rege, armata. Strabon face urmatoarele referiri la Burebista “…ajungând în fruntea neamului sau, care era istovit de razboaie dese, getul Burebista i-a înaltat atât de mult prin exercitii, abtinerea de la vin si ascultare fata de porunci, încât în ultimii ani s-a facut un stat puternic si a supus getilor cea mai mare parte din populatiile vecine. Ba înca a ajuns sa fie temut si de romani”.
Denumirea de geti a fost data dacilor de greci, care aveau obiceiul sa dea denumiri diferite de numele pe care si-l dadeau popoarele siesi. Dupa Strabon, dacii se numeau “daoi”. Iar a traditie consemnata de Hesychios ne informeaza ca daos era numele frigian al lupului. Dupa Mircea Eliade dacii se numeau ei însisi mai demult “lupi” sau “cei care sunt asemeni lupilor, cei ce seamana cu lupii”. Tot dupa Eliade numele lor etnic deriva foarte probabil din iranianul “dahoe”, ce înseamna “lup”. Lupul în antichitate era simbolul ‘fugarului”, o ipoteza susceptibila de a explica numele dacilor scoate în evidenta capacitatea de a se transforma în lupi (…). Imitarea rituala a lupului caracterizeaza îndeosebi initierile militare si prin urmare ale celor Männerbunde, confreriile secrete de razboinici” (Mircea Eliade).
Eliade afirma ca datorita eroismului si tenacitatii tineretului razboinic al unui trib, epitetul lor ritual “lupii” a devenit numele întregului trib! Mai departe Eliade crede ca “epitetul acestor tineri imigranti victoriosi a fost acceptat de aborigenii invinsi si supusi. Continuând putem afirma ca numele lor de daci vine de la un grup de tineri razboinici razvratiti, purtatori de sabie, care la romani sunt cunoscuti ca haiduci ce impun societatii dacice epitetul lor ritual de lupi. Conducatorul acestui grup a fost probabil un tânar cu numele de Zalmoxis care a daruit dacilor un principiu religios ascetic monoteist, monogam precum si credinta în nemurire; un principiu compatibil cu spiritul razboinic al oamenilor locului. S-a creat astfel o stare de spirit unificatoare care a dus la ivirea unei armate invincibile cu un rol hotarâtor în formarea statului dac centralizat al lui Burebista. Aceasta credinta naste tipul de rege – zeu – conducator suprem al armatei. Remarcabila este descoperirea în anii ‘50 ai secolului XX a unei inscriptii datând din jurul anului 300 înainte de Hristos, cu numele regelui dac Zalmodegekos. Aceste nume ale regelui sintetizeaza functia politicpa de rege cu cea spirituala întru Zalmoxis. Regele dac devine simbolul unui principiu spiritual si credintei în nemurire si vitejie. O data cu Burebista se produc mutatii importante privind rolul regelui în spiritualitatea dacica. Cu doua secole înainte de Burebista, dupa victoriile lui Dromichaites împotriva lui Lisimah, datorita influentelor negative ale coloniilor grecesti de la Pontul Euxin asupra moravurilor si credintei dacilor se remarca o decadere a spiritului combativ din cadrul armatei dace al razboinicilor lupi.
Aceasta pervertire a credintei traditionale dace s-a sfârsit odata cu Burebista. Perioada o putem încadra cronologic între 290 si 80 înainte de Hristos. Înca pe vremea lui Dromichaites, cel care l-a învins pe regele macedonian. Diodor din Sicilia ne arata cum dacii i-au cinstit pe prizonierii macedoneni cu mese bogate, iar ei desi erau învingatori au pastrat atitudine rezervatasi modesta deoarece Zalmoxis nu avea nevoie de sclavi ai placerilor ci de oameni robusti, puternici, capabili sa îndure foametea si setea, sa reziste durerilor fizice si sa înfrunte moartea cu neasemuit curaj.
Dacii, asa cum ne arata Jordanes dupa victoria asupra generalului roman Fuscus “i-au numit pe conducatorii lor semizei, adica “anzi” si nu simpli oameni..” Porphirios relateaza ca pe Zalmoxis, dacii “îl adora ca pe Heracles”.
Odata cu Burebista are loc o renastere a credintei traditionale dace. Burebista cu ajutorul marelui preot Deceneu repune în drepturi vechea religie a lui Zalmoxis, vechile rituri traditionale, oarecum uitate si datorita razboaielor intestine între daci, precum si a influentei celtilor. În vremea lui Burebista are loc o revolutie a fondului autohton autentic. Strabon in Geografia arata ca Deceneu era “barbat vrajitor, care umblase prin Egipt si învatase oarecare semne de proorocire, lasând a se crede ca îi sunt cunoscute tainele divine. Dupa câtva timp era socotit chiar zeu (…). Ca dovada de cât îl ascultau getii, e ca s-au lasat convinsi sa-si stârpeasca viile si sa-si duca viata fara vin”. Relatarea ne dovedeste ca Zalmoxis era un principiu, o stare de spirit, ascetica, unificatoare, creatoare de religie si stat. Deducem din text cum dacii înlatura influentele orgiastice ale cultului lui Dyonisos care contribuiau la o scadere a combativitatii razboinice. În acea perioada are loc o regenerare morala prin Zalmoxis.
Grigore Tocilescu afirma ca în Dacia ar fi existat familia poligama. Burebista si Deceneu au interzis-o tocmai pentru a feri de moleseala soldatul dac. S-a dus o lupta acuta împotriva dezintegrarii si disolutiei valorilor traditionale dace, de sorginte zalmoxiana. Pe Deceneu îl interpretam ca pe un restaurator, nu ca pe un creator de religie. Odata cu epoca lui Burebista, regele pastreaza functia politicasi militara dar pierde din prerogativele spirituale care trec în seama marelui preot Deceneu, care devine un fel de patriarh al dacilor.
În jurul anului 80, înainte de Hristos, a avut loc o revigorare a spiritului razboinic al dacilor. Ovidiu îl surprinde în Tristele. Spirit razboinic, Zalmoxis, personaj consubstantial a daruit Daciei o religie compatibila cu sufletul razboinic al stramosilor nostri. Zamolxis precede eroii nostri nationali, Mircea, Mihai, Horea, Tudor, Avram Iancu si bineînteles si multi altii. Acesti eroi au ceva din spiritul de sacrificiu al haiducului, din acel ceva jertfit întru nemurirea lui Zamolxis.
Numeroase sunt reprezentarile calaretului pe placutele de argila de la Letnita. El este îmbracat în armura cu sulita în mâna atacând un urs ce sta înaintea calului. Si sub cal este reprezentat un lup. Acest personaj îl putem considera o reprezentare a lui Zalmoxis sub chip de Sfântu Gheorghe.
Capitala statului dac, principalul centru politic si religios, pentru apararea careia s-a construit intregul sistem de fortificatii. Din punct de vedere structural, capitala dacilor se dovedeste a fi avut trei parti componente: asezarea civila, zona sacra si cetatea. Sarmizegetusa a fost cel mai mare centru mestesugaresc, iar calitatea sa de capitala politica si cultural-religioasa a statului dac a fost un factor determinant in prosperitatea economica. Aici locuiau regii, demnitarii, functionarii cancelariei regale, o parte a aristocratiei, artizani, negustori, mesteri constructori, medici etc.
Fortificatiile
Accesul dinspre valea Muresului spre Sarmizegetusa era aparat si controlat de cetatile de la Costesti-Cetãtuie si Blidaru, precum si de numeroase turnuri solitare amplasate de o parte si alta a drumului. Asezarea fortificata de la Cucuis-Golu, cetatea de la Varful lui Hulpe (necercetata inca) si probabil destule turnuri, nelocalizate deocamdata, barau accesul dinspre vaile Ccucuisului si Sibiselului. Inainterea dinspre vest era aparate de cetatea de la Piatra Rosie si de fortificatia lineara, tip baraj, de la Cioclovina-Ponorici. La acestea se adauga cetatile de la Cãpâlna, Banita si Tilisca care blocau de asemenea caile spre inima regatului dac. Dupa depasirea tuturor acestor obstacole, atacatorii erau intampinati de intariturile capitalei.
Cetatea Sarmizegetusei a fost construita in singurul loc de pe Dealul Gradistii cu confiduratie potrivita conceptiei de fortificare a dacilor, in jurul cotei 1000, perimetru dominant atat fata de cartierul de vest al asezarii civile de la Sarmizegetusa cat si in raport cu incinta sacra a capitalei.Zidurile cetatii inconjurau varful dealului, urmand configuratia terenului si construite in stilul clasic – “murus dacicus”. Pe latura de vest, aproape de cota maxima au fost construite cazemate, dupa tipicul celor de la Costesi-Cetatuie si Blidaru. Nu se stie daca cetatea avea bastioane, intrucat interventia ulterioara a romanilor este posibil sa fi dus la desfiintarea lor. In interiorul cetatii s-au descoperit doar baraci de lemn destinate aparatorilor. In conformitate cu pacea incheiata dupa primul razboi daco-roman, o parte din ziduri au fost demantelate. In preajma celui de-al doilea conflict este au fost reinaltate. Cetatea a suferit distrugeri importante in timpul asediului final iar reconstructia romana, sesizabila aproape peste tot, nu a respectat nici traseul zidului dacic, nici tehnica sa de constructie. Noul traseu dubla suprafata aparata de ziduri.
Asezarea civila
In zidul refacut si prelungit de romani se gasesc exterm de frecvent lespezi si blocuri de piatra din drum, segmente de canale, tamburi de coloane de calcar, piese de bolta, ancadramente si tamburi de coloane de andezit, luate din cladirile civile ale Sarmizgetusei, care abia pot sugera grandoarea fostelor constructii dacice. Fortificatia de la Sarmizegetusa nu era de altfel o acropola pentru asezarea civila, care consta din constructii gospodaresti, cu instalatii de captare si transportare a apei potabile si de drenare a celei provenite din precipitatii, cu ateliere si amenajari din cele mai diverse. Desi a beneficiat de cercetari arheologice intense, majoritatea teraselor nu au fost cercetate. Se stie clar ca intreg dealul a fost excavat si terasat de daci, terasele artificiale fiind in multe cazuri sustinute de ziduri de mari dimensiuni. In gospodaria unui nobil dac se gasea apa curenta, transportata prin apeducte care si astazi sunt functionale. Din pacate, aproape toate constructiile civile au fost ridicate din materiale perisabile, incat sunt prost conservate. In mod obisnuit s-au pastrat peitrele asezate la baza lor, resturi de pereti, stalpi carbonizati, podele de lut sau vetre de foc.
Locuintele
Locuintele pot fi grupate in trei categorii: cu o singura incapere, cu doua sau mai multe incaperi si poligonale. Primele sunt toate construite la suprafata si sunt cele mai putine. Locuintele cu mai multe incaperi au fost construite fie cu pari infipti in pamant, fie cu baza de piatra.
Majoritatea o constituie cele din a doua categorie. Atat locuintele circulare cat si cele poligonale au de regula o incapere, cand s-au construit cu un ingur nivel si doua, cand aveau etaj, ambele de mari dimensiuni. Intr-una din locuintele cercetate s-a descoperit o trusa medicala cuprinzand cinci vase de lut de mici dimensiuni, probabil pentru unguente, un bisturiu si o piatra din cenusa vulcanica, al carei praf are calitati astringente, toate asezate intr-o cutiuta de lemn cu manere de fier prinse in doua bratari. In apropierea locuintelor se aflau amenajari gospodaresti cu destinatii diferite, printre care si hambare, unele dintre acestea cercetate, altele nu. Cele mai pretentioase locuinte se aflau grupate in apropierea cetatii si a ursei de apa din locul numit “Tau”, constituind un fel de cartier aristocratic al Sarmizegetusei, nu este exclus ca o terasa artificiala de mari dimensiuni din apropierea acestei zone sa fi fost piata publica a orasului antic.
Ateliere si amenajari
Atelierele au fost construite aproape in intregime din lemn, ca urmare nuintotdeauna a fost posibila stabilirea planului lor sau a detaliilor de constructie. Se stie, ana acum, ca au functionat trei mari ateliere – unul de reducere a minereului de fier si doua de faurarie – si altele mai mici. In primul atelier mentionat s-au descoperit opt cuptoare iar intr-unul de faurarie s-au descoperit doua cutitoaie, cu stampila Herreni, produse intr-un atelier din Aquileia, in Nordul Italiei. La Sarmizegetusa, la Fetele Albe si probabil la Fata Cetei,care sunt cele mai mari asezari civile din zona Muntilor Orastiei, avem de-a face cu asezari compacte, intinse pe mari suprafete, aflate la distante considerabile de izvoare sau paraie, impunandu-se astfel amenjarea unui sistem de distrbuire a apei potabile. La Samizegetusa, apa a trei izvoare a fost captata si transportate prin conducte de teracote inspre decantoare de mari dimensiuni de unde era distribuit mai departe, tot prin conducte, la locuinte ateliere sau sanctuare. Pentru evacuarea apei provenite din precipitatii si pentru a evita patrunderea ei in constructii, s-au sapat canale de drenaj. In zona sacra s-au construit canale cioplite in piatra de calcar.
Incinta sacra
Toate edificiile sacre de la Sarmizegetusa se concentreaza pe doua terase artificiale de mari dimensiuni. Exista doua tipuri de sanctuare, rectangulare si circulare. Toate au fost ridicae in perioada de timp delimitata de domnia lui Burebista si cea a lui Decebal. O prima faza cuprinde ridicarea edificiilor din calcar iar a doua din andezit. In incinta sacra se observa marele sanctuar circular, a carui infatisare este momentan alterata de prezenta unor piloni de lemn dispusi aleatoriu in interior, in perioada comunista, pentru a da o “fata” mai spectaculoasa constructiei. Mai exista trei sanctuare dreptughiulare, dintre care unul de dimensiuni impresionanate, un sanctuar circular mic si un sanctuar patrulater. Spectaculos este asa numitul “Soare de andezit” – un disc central cu diametrul de 1,46 metri continuat de zce raze, de forma trapezoidala, dar cu laturile exterioare cioplite in arc de cerc, fiecare lunga de 2,76 metri. Lipita cu unul dintre capete de marginea exterioara a altarului se afla o raza lunga, indreptata spre nord.
sursa: “Cetati si asezari dacice in Muntii Orastiei”, de I. Glodariu, E. Iaroslavschi, A. Rusu.
Calendarul de la Sarmizegetusa
Privind asupra sanctuarelor de la Sarmizegetusa a devenit evident pentru arheologi si istorici ca ele erau folosite pentru masurarea timpului, un fel de templu calendar.
Grupul este alcatuit din doua sanctuare, numite micul si marele sanctuar circular.
Micul sanctuar circular este alcatuit din 114 piese, dintre care 13 sunt lespezi care separa 13 grupari de stalpi cu urmatoarea structura: 8grupe de cate 8 stalpi, 1 grupa de cate 7 stalpi, 3 grupe de cate 8 stalpi si o gupa de 6 stalpi. In total 104 stalpi si 13 lespezi.
Marele santuar circular este compus din 3 cercuri concentrice si o constructie absidala (in forma de potcoava inchisa) situata central, avand o axa de simetrie si o axa a pragurilor. Cercul exterior este alcatuit din 104 blocuri de andezit lipite unul de altul; cercul urmator, alaturat primului, este format din 210 piese, dintre care 30 sunt lespezi de separare a 30 de grupari a cate 6 stalpi – in total 180 de stalpi si 30 lespezi.Cel de al treilea cerc este format din 4 grupari de lespezi ce separa 4 grupari de stalpi – in total 68 de stalpi si 14 lespezi. Absida centrala este alcatuita din 2 grupari de lespezi ce separa 2 grupari de stalpi – in total 34 de stalpi si 4 lespezi.
In urma cercetarilor si mai ales a calculelor, s-a descoperit ca 47 de circumferinte ale micului sanctuar corespund la 13 ani astronomici, dupa care mai este necesara o corectura de o singura zi. Rezulta deci ca dacii aveau un calendar bazat pe ciclurile de 13 ani.
Tot din calcule reiese ca anul dacic avea 47 de saptamani. Micului sanctuar este impartit in 13 grupe realizandu-se inceperea unui nou an dacic numai in prima zi a unei grupe – a unei saptamani. Iar toate cele 13 zile de inceput ale celor 13 grupuri sunt, in decurs de un ciclu, o singura data inceput de an.
Anii dacici nu aveau un numar fix de zile. Datorita rotirii continue, a faptului ca fiecare an are 47 de saptmani si a celor doua saptamani de exceptie (doar 7 si 6 zile, fata de numarul obisnuit de 8 zile ), numarul de zile dintr-un an varia intre 364 si 367 de zile.
Urmarind absida centrala a marelui sanctuar s-a ajuns la concluzia ca anul era impartit in trei trimestre de 13, 21 si din nou 13 saptamani (cel doua grupari de stalpi contin: prima 13 stalpi si a doua 21 de stalpi). Interesant este faptul ca cele de 21 de saptamani corespund “perioadei vegetative” a vitei de vie si altor cateva culturi, perioada ce probabil constituia o durata distincta din an, mai ales pentru un popor de agricultori si pastori.
Considerand fiecare lespede a absidei ca insemn pentru ziua de corectura dintr-un ciclu de 13 ani, rezulta unitatea de timp superioara unui asemenea ciclu si anume peioada dacica de 52 de ani (4 lespezi – 4 corecturi; 4*13=52).
Valoarea medie in zile a unui an dacic este de 365,2307692zile, fata de 365,242198 zile cat are anul tropic. Diferenta dintre anul tropic si cel dacic insumata ajunge dupa un ciclu de 13 ani la 0,148574 zile. Aceasta diferenta se corecta, se pare, la fiecare al 8-lea ciclu, deci la fiecare al 104-lea an. Cum am mai spus primul cerc al marelui sanctuar contine tot 104 de blocuri de andezit si reprezinta momentul corectiei seculare.
Ceea ce ne conduce la faptul ca secolul dacic avea 104 ani.
• se respecta echivalenta 1 stalp = 1 zi; ele reprezinta deci sisteme de evidenta in numere intregi a unor marimi neintregi; ele sunt astfel concepute, ele sunt astfel concepute incat sa ramana inurma timpului astronomic exact si sa permita corectia lor cu o unitate (o zi) prin aditie.
• constructia micului sanctuar determina durate fluctuante ale anului, sistem prin care precizia se asigura, cu ajutorul unor marimi intregi la un ciclu de 13 ani.
• intotdeauna anul incepe in prima zi a saptamanii si se sfarseste in ultima zi
În secolele I î.e.n. şi I e.n., Dacia se relevă ca un puternic stat, cu o infloritoare cultură materială şi spirituală. Uimitor de unitară pe întreg teritoriul ei, civilizaţia dacică îşi găseşte expresia cea mai înaltă în aşezările şi cetăţile din Munţii Orăştiei. Aici se creează un puternic sistem de fortificaţii având drept scop apărarea Sarmizegetusei Regia.
Descoperirea şi cercetarea parţială, în 1984, a fortificaţiilor dacice din locul menţionat în istorie cu antica denumire Tapae – ce coincide cu Porţile de Fier ale Transilvaniei, unde Dacii au înfruntat pe Romani în anii 88 şi 101 e.n. – demonstrează că strămoşii noştri au organizat un ingenios sistem de apărare care a constat nu numai din cetăţile amplasate în munţi, care nu sunt toate cunoscute încă, ci şi în dispozitive organizate pe front larg, în teren întărit natural.
Dar nu numai la Tapae au înfruntat Dacii pe Romani din astfel de dispozitive. În zona Ponorici-Cioclovina, am identificat, în toată amploarea lui, cel mai impresionant, ingenios şi original ansamblu unitar de fortificaţii, organizat de către Daci. Raţiunea amplasării la Ponorici a acestui grandios dispozitiv de apărare a fost interzicerea Drumului Dreptului, o cale de circulaţie pe plai, de importanţă pentru acele vremuri, pe care, de la Pui, în maximum opt ore, se putea ajunge la Grădiştea Muncelului, respectiv la Sarmizegetusa Regia.
Zona carstică, aleasă pentru organizarea fortificaţiilor, punct de importanţă strategică, constă în trei încreţituri gigant ale terenului, culmi paralele între ele şi dispuse transversal pe cursul drumului, care nu permit accesul decât pe unde derulează calea menţionată. Pe cele trei culmi, întărite natural, a căror înălţime faţă de terenul din jur este de 200 m., au fost organizate fortificaţiile, fiecare din ele devenind o poziţie autonomă. Astfel, ansamblul dispozitivului de apărare a fost constituit din trei fronturi succesive, cuprinzând o suprafaţă de 15 km pătraţi.
Caracterul unitar al lui rezultă din faptul că fiecare poziţie a urmărit să oprească orice posibilitate de acces către poziţia a treia de bază.
Cetatea de la Tapae
Fortificaţiile în forma actuală (pare să fi fost demolate) se prezintă ca valuri din piatră şi pământ cu înălţimea de la 1-3 m. şi lăţimea între 8-14 m. Partea rămasă nedemolată, formând miezul valului, pe lăţime de 1,5-2,5 m., se prezintă omogen arsă, piatra fiind parţial calcinată iar pământul transformat în chirpic înroşit.
Construirea acestor lucrări de genistică antică, ce se prezintă ca nişte puternici parapeţi prevăzuţi şi cu palisade, înalţi de peste 4 m. şi în grosime de la 1,5-2,5 m., pare să se fi realizat prin umplerea unor schelete din lemn şi pământ (emplecton), după care, prin ardere, prin procedee încă neelucidate, au devenit blocuri monolite, ca zidurile de cetate, cum dealtfel se şi prezintă miezul valului.
Prima poziţie de pe culmile dealurilor Robului şi Feţei se prezintă ca nişte giganţi elipsoizi, agăţaţi de vârfurile celor două înălţimi, pe panta de vest a lor, de unde era aşteptat inamicul. Pe dealul Robului, elipsoidul este dublat şi împărţit în compartimente, fiecare din ele putând deveni un obiectiv de cucerit pentru inamic. Apar şi locuri pe care pare să fi fost instalate dispozitive balistice sau turnuri pentru legătură de vedere. Poziţia apăra un front de 2 km.
Poziţia a doua a constat din formaţia patrulateră de pe şaua vestică a bazinetului poliei Ponorici, prin care trecea drumul spre poziţia a treia şi formaţia elipsoidală, vastă, de pe dealul Troianului, situat deasupra peşterii Cioclovina. A apărat un front de 4 km., având drept scop să interzică căi de acces către Fizeşti şi Federi, care nu puteau fi controlate de pe poziţia întâia.
Poziţia a treia, de bază, este însă ceea ce surprinde, constituind un unicat în istoria bătăliilor petrecute în istorie, în ceea ce priveşte sistemul tactic adoptat. Este organizată sub forma unui pieptene uriaş, pe creasta culmii de nord-est de bazinul poliei Ponorici şi valea spre Cioclovina, închizând un front de 2 km. Constă din forma ca de zid masiv prevăzut cu cinci bastioane cu deschidere între 50 şi 75 m. Un astfel de bastion, amplasat în punctul dominant al poziţiei, dubla apărarea pe un front de 202 m. Între bastioane, pe panta de vest, de unde era aşteptat inamicul, urcă perpendicular pe zidul de bază 33 de foste asemeni ziduri, care se opresc la 12 m. de cel de bază. Lungimea lor, în raport de teren, este între 40 şi 70 m. Trei din ele, oblice, care flanchează bastionul mare, au lungimea de 100 m. Panta ce urcă spre poziţie fiind încărcată cu grohotiş greu de străbătut, spaţiul dintre capetele zidurilor perpendiculare şi a celui de bază, a fost bine nivelat ca o platformă, se pare, cu scopul de a întâmpina inamicul de pe ea şi nu din spatele palisadelor, cum pare să se fi bătut pe primele poziţii. Pe de altă parte, zidul de bază pare să fi fost prevăzut cu porţi rămânând la latitudinea comandamentului să le poată închide şi determina pe apărătorii poziţiei să lupte, in caz extrem, până la scrificul suprem. Realizarea acestei poziţii a necesitat construirea de baraje peste trei văi, cel din centrul fortificaţiei constituind şi unicul loc de trecere pentru drumul menţionat.
Lungimea totală a elementului de fortificaţie a întregului ansamblu este de 15.000 m. Construcţia lui a necesitat un imens travaliu şi o puternică forţă armată, pentru a-1 apăra. Sistemul organizării fortificaţiilor, sub forma unui pieptene uriaş, a avut scopul să poată sparge asaltul «in testudo» al armatei romane.
Dovada că şi aici a avut loc una din acele crâncene bătălii dintre Daci şi Romani o fac vestigiile rămase în chiar cuprinsul dispozitivului de apărare, un castru şi un val de apărare construite de armata romană după străpungerea dispozitivului, pentru a preîntâmpina noi atacuri din partea forţelor de apărare dacice.
Material preluat de pe : http://www.enciclopedia-dacica.ro
Cetati dacice, toate cetatile dacice din primul tabel au si denumirea lor veche.
Locul
Cel mai apropiat loc curent
Judetul
Note
Acidava
Aegyssus
Tulcea
Tulcea
Aizisis
Farliug
Caras-Severin
Apoulon
Piatra Craivii
Alba
Poate fi un alt nume pentru Ranisstorum
Apulum
Alba-Iulia
Alba
Apuli trăit în centrul Transilvaniei cu capitalul lor la Piatra Craivii, Apulum.
Arcidava
Varadia
Caras-Severin
Arcobadava
Argedava
Popesti
Ilfov
Capital de regele Burebista.
Arrubium
Macin
Tulcea
Bononia
Vidin
Dolj
Borysthenes
Olbia
Ukraine
La gura de vărsare a râului Bug, vechi Hypanis
Buricodava
Buridava
Ocnele-Mari
Valcea
Buteridava
Dobrogea Nordica
Callatis
Mangalia
Constanta
Capidava
Capidava
Constanta
Carpis
Menţionate în nord Ptolemeu de Aquincum
Clepidava
Menţionate în Ptolemeu de mai jos râu “Tyras lângă Dacia”
Cumidava
Râşnov
Brasov
tabăra romană descoperită în Rasnov, fostul frontiera de nord est a Imperiului Roman.. O inscriptie in piatra, la castrul roman de la Râşnov da numele dacic al Cumidava.
Dinogetih
Bisericuţa
Tulcea
Lângă Garvan.
Dokidava
Simleul Silvaniei,
Salaj
Drobeta
Drobeta Turnu Severin
Mehedinti
Dyonisopolis
Balcik
Bulgaria
Genucla
Capital lui Zyraxes rege al Dobrogei.
Germisara
Geoagiu
Hunedoara
Germizena
Giridava
Helis
Capital regelui Dromichaites
Histria
Istria
Constanta
Marcodava
Ocna-Mures
Alba
Napoca
Cluj-Napoca
Cluj
Netindava
Piscul Crăşani
Ilfov
Cetatea cu şanţuri de lut
Olbia
Parutino
Ukraine
Partiscum
Szeged
ungaria
Oraş la confluenţa Mureşului cu Tisa.
Pelendava
Craiova
Dolj
Perburdava
Poate fi o altă ortografie a Piroboridava.
Petrodava
Bâtca Doamnei, Piatra Neamţ
Neamt
Cetatea conţine altare asemănătoare cu cele din Muntii Orastiei. . Regatul Dicomes.
. aşezare civilă la data de 30 terase artificiale. vezi aici
Gogosesti
Iasi
Vârf de Hulpe
L. blocuri de calcar pe pantele sunt rămâne de o cetate care a asigurat accesul la Sarmizegetusa prin valea raului Sibisel.
Igesti
Vaslui
Jigodin
Hargita
Lupesti
Vaslui
Marca
Salaj
Piatra-Neamt, Cozla
Neamt
Piatra Rosie
Hunedoara
Dreptunghiular 102x45m cetate, cu turnuri la colturi. Est este un fort al doilea şi în apropiere sunt urme de sanctuare runda a doua.
Sprâncenata
Olt
Stancesti
Buzau
Tilisca
Sibiu
Zimnicea
Teleorman
Atacat de Alexander în secolul 4 î.Hr.
Zetea
Hargita
Referinte:
General references
Andronic, Mugur, Hutulii o minoritate din Bucovina, Suceava
Cornell, Tim & Matthews, John (1982), Atlas of the Roman world, Andromedia
Filipascu, Alexandru (2002), Maramuresul, editura Echim
Giurescu, Constantin (1972), Chronological History of Romania, Bucharest
Goodman, Martin (1997), The Roman World, Routledge
Gostar, Nicolae (1969), Cetati Dacice din Moldova, Bucaresti
Ivanković, Ivica (2001), Hrvatske narodne nošnje, Zagreb
Musat, Mircea & Ardeleanu, Ion (1985), From ancient Dacia to modern Romania, Bucharest
Stefanko, Ondrej (1998), Ghid despre Slovacii din Romania, Nadlac
Stevenson, Victor., Words, Macdonald
Talbert, Richard (1985), Atlas of Classical history, Croom Helm
Wace, Thompson (1913), The Nomads of the Balkans, Cambridge
Winnifrith (1987), The Vlachs – The History of a Balkan People, Duchworth
Moldavian Catholic references
Ciubotaru, Ion H. (1998), Catolicii din Moldova, Iasi
Giurescu, Constantin (1972) Chronological History of Romania, Bucharest
Guglielmino, C R, De Silvestri, A, Beres, J (2000), Probable ancestors of Hungarian ethnic groups: an admixture analysis, Ann. Human Genetics, 64, pp124-159
Kapalo, James A. (1996), The Moldavian Csángós: ‘National Minority’ or ‘Local Ethnie’?
Martinas, Dumitru (1999), The Origins of the Changos, The Center for Romanian Studies, Iasi
Tánczos, Vilmos (1998), Hungarian in Moldavia, Teleki László Foundation, http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/moldvang.htm
Transylvania references
Barth, F.H. (1979), A Transylvanian legacy: The life of a Transylvanian Saxon, Transylvania, Utah
Boias, L. (1999, english version 2001), History and Myth in the Romanian consciousness, Ceupress, Budapest
Candea, V. (1977), An outline of Romanian History, Medidiane Press, Bucharest
Eliade, M. (1943, english version 1992), The Romanians: a concise history, Bucharest
Giurescu, C. (1972), Chronological History of Romania, Bucharest
Hitchins, K. (1988), The idea of nation: the Romanians of Transylvania, 1691-1849, Bucharest
Illyes, E (1988), Ethnic Continuity in the Carpatho-Danubian Area, Columbia University Press, New York
Kopeczi (1994), History of Transylvania, Hungarian Academy of Sciences, Akademiai Kiado, Budapest
MacKenzie, A. (1990), A journey into the past of Transylvania, Robert Hale, London
Milton, L. (1986), Transylvania, History and Reality, Bartleby Press, Maryland
Mitu, S. (1997, english version 2001), National Identity of Romanians in Transylvania, Ceupress, Budapest
Musat, M., Ardeleanu, I. (1985), From ancient Dacia to modern Romania, Bucharest
Pop, I. (1999), Romanian and Romania a brief History, Columbia University Press, New York
Postări
